Mântuirea de nefiresc

Evanghelia duminicii a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

Matei 8, 5-13

5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L,

6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.

7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.

8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.

10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.

12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.

Capitolul al VIII-lea din Sfânta Evanghelie după Matei, din care se citeşte în această duminică episodul vindecării slugii sutaşului, conţine mai multe minuni, între care cele mai multe sunt tămăduiri. Astfel, Mântuitorul vindecă un lepros, pe soacra lui Petru, doi demonizaţi şi alţi bolnavi, spre plinirea prorociei lui Isaia care zice: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat“ (53, 4). Ca şi în cazul altor vindecări, nu trebuie să vedem doar faptul izolat, ca pe o minune de moment: toate vindecările săvârşite de Mântuitorul prevestesc, de fapt, marea vindecare, mântuirea neamului omenesc. Vom încerca, în cele ce urmează, să pătrundem înţelesul mântuitor al marii vindecări, făcând o legătură cu viaţa noastră, din acest, atât de zbuciumat, început de veac XXI.

Hristos, vindecătorul lumii întregi

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, socotim, însă, necesar să observăm că Mântuitorul n-a făcut vindecări numai pentru bolnavii din sânul poporului Israel, ci şi din rândul altor neamuri. Avem ca exemplu pe fiica femeii cananeene (Matei 20, 21-28) sau chiar cazul de astăzi, slujitorul sutaşului roman. Aceste fapte, dimpreună cu altele din Noul Testament, ne arată universalitatea mântuirii: nu doar poporul ales a fost chemat spre dobândirea împărăţiei cerurilor, ci toate neamurile. „Mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov...“, în împărăţia cerurilor. Un alt aspect preliminar, pe care este bine să-l observăm, este atitudinea Mântuitorului faţă de ocupanţii romani. Să ne amintim că poporul iudeu se găsea sub stăpânirea deloc comodă a romanilor, de aproape 100 de ani (în anul 63 î. Hr. generalul Pompei cucerise Palestina, cucerire favorizată de interminabilele războaie fratricide iudaice). Pe vremea propovăduirii Mântuitorului, Ţara Sfântă era condusă de regi locali, supuşi întru totul împăratului de la Roma, care rânduise şi prezenţă militară permanentă, spre a înăbuşi orice tentativă de eliberare. Aşa se explică existenţa unui centurion în Capernaum, comandant peste 100 de ostaşi, unde are loc minunea din Evanghelia de astăzi.

De vorbă cu ocupantul roman

Mântuitorul vedea, zi de zi, desigur, situaţia umilitoare la care conaţionalii Săi după trup erau supuşi de jugul străin, cunoscând prea bine şi aşteptarea arzătoare a iudeilor în legătură cu venirea unui eliberator politic, bănuit de ei a fi chiar în persoana Lui. După logica omenească, ne-am fi aşteptat ca El să reacţioneze cam aşa, atunci când sutaşul L-a rugat să-i vindece sluga: „Cum îndrăzneşti dumneata, un asupritor, să-Mi ceri o favoare, atâta timp cât accepţi să fii plătit ca să-Mi ţii în jug poporul căruia aparţin?“. Precum bine ştim, nici vorbă de asemenea atitudine. Dimpotrivă, fără să-i adreseze vreo întrebare, i-a spus simplu: „Venind, îl voi vindeca!“ De ce? Pentru că El a procedat după logica Sa dumnezeiască, vrând să ne spună tuturor: „N-am venit în lume ca un eliberator politic, ci ca un Mântuitor. N-am venit numai pentru poporul israel, ci pentru întreg neamul omenesc. Cu puterea Mea dumnezeiască aş fi putut, desigur, să-i alung pe romani, dar n-am făcut-o, spre a-i face şi pe ei părtaşi patimilor, morţii şi învierii Mele. Arma Mea nu a fost sabia, ci iubirea jertfelnică, iubire care, la urmă i-a cuprins şi pe ei. Nu ostaşii romani au răspândit, alături de apostolii Mei, Evanghelia în cele mai îndepărtate locuri?...“.

Într-adevăr, cercetând istoria, aflăm rolul ostaşilor romani încreştinaţi la vestirea Evangheliei, fapt descris şi în cunoscutele romane pioase Fabiola, Martirii, Cămaşa lui Hristos, Ben Hur, Quo Vadis etc.

Să ne amintim că şi pe teritoriul Daciei, după cucerire, romanii au adus din Palestina Legiunea V-a Macedonica, instalată mai întâi în Dobrogea, apoi la Potaissa (Turda), în care au fost, desigur, şi mulţi ostaşi încreştinaţi, care le vor fi vorbit strămoşilor noştri despre Iisus şi Evanghelia Sa. Iată adâncul înţelepciunii lucrării Sale!

Atitudinea Mântuitorului faţă de romani trebuie să fie o lecţie şi pentru noi vizavi de străinii care şi-au găsit sălaş între graniţele României: nu alungându-i sau arătându-le sabia sau pistolul, ci obligându-i, prin comportamentul nostru creştin, prin tact şi înţelepciune, să respecte legea creştină şi tradiţiile noastre, chiar dacă ei nu sunt cu toţii creştini.

Forme ale anormalităţii

Aceste precizări legate de faptul că Mântuitorul a vindecat şi pe cei de alte neamuri şi a avut o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman, ne ajută acum să înţelegem mai bine tema pe care ne-am propus s-o aducem în atenţie: prevestirea mântuirii prin vindecările săvârşite, mântuire numită de noi marea vindecare. Mai apropiat de gândul nostru este a vedea, în actul mântuirii, o vindecare a bolilor păcatului, o revenire la „starea cea dintâi“, adică la sănătatea trupească şi sufletească pe care Adam a avut-o înainte de cădere, cu alte cuvinte, o revenire la normalitate. Păcatele sunt, desigur, nenumărate, ca şi bolile (de altfel, între păcat şi boală există o legătură directă, ca între cauză şi efect), dar toate intră sub numele general de păcat al anormalităţii. Anormalitatea şi-a făcut loc tot mai accentuat şi în societatea noastră, sub felurite forme, fie că e vorba despre avort, contracepţie, eutanasie, clonare etc., chiar dacă multe dintre acestea se află abia la nivelul dezbaterii publice.

Revenirea la normalitate

Dacă dorim să ne mântuim (şi dorim, nu-i aşa?), trebuie să încercăm a intui care ar fi atitudinea Mântuitorului faţă de aceste probleme. Fără îndoială n-ar fi de acord cu ele. De ce? Pentru că ţin de anormal, nefiresc. Repetăm, sunt multe păcate în lume, multe boli, dar toate pot fi cuprinse sub numele generic de anormalitate. Ei bine, Mântuitorul a venit în lume să ne izbăvească de anormalitate, sub toate formele ei. A venit să ne ajute a fi oameni normali, sănătoşi fizic, dar mai ales sufleteşte. Ce înseamnă cuvântul „normal“? Ne spune, parţial, DEX-ul: normal - care este cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească... Desigur, definiţia nu este completă, fiind dată de autori formaţi în epoca atee. Completăm noi: normal este omul care vieţuieşte conform legilor firii date de Dumnezeu.

De aceea, ori de câte ori simţim că suntem ameninţaţi, noi sau cineva din casa noastră, de vreuna dintre bolile anormalităţii, să alergăm la Mântuitorul Iisus Hristos, aşa cum ne-a dat exemplu sutaşul din Evanghelie. Vom alerga, aşadar, la Sfânta Biserică, dar vom solicita şi dialoguri particulare cu preoţii, la spovedanie, sau chiar în cadrul unor simple convorbiri, spre a nu lăsa loc dilemelor, nici a lua vreodată, Doamne fereşte, „anormalul“ drept „normal“.

La încheiere, să ne rugăm Domnului să ne ajute să fim oameni normali, pentru a contribui, fiecare după putere, pricepere şi râvnă, la rezidirea unei societăţi româneşti normale.