Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Omul rupt de Dumnezeu este stăpânit de diavoli

Omul rupt de Dumnezeu este stăpânit de diavoli

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan - 09 Iulie 2014

Duminica a 5-a după Rusalii (Matei 8, 28-34; 9, 1)

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, atât de cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi îndată toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa.

Pericopa citită la Sfân­ta Liturghie din Duminica a 5-a du­pă Rusalii pleacă de la o întâlnire: cea dintre Mân­tuitorul Hristos şi doi dintre locuitorii Gadarei. Evan­ghe­listul Luca vorbeşte doar de u­nul, probabil cel mai violent (Lu­ca 8, 26 - 39). De fapt, ce se în­tâmplase? Mântuitorul pre­di­­case pe partea vestică a lacului Ghenizaret. Fusese o zi pro­ba­bil obositoare, cu lume mul­tă, cu căldură excesivă. Şi tru­pul îşi cerea partea lui de o­dih­nă. Ca atare, trece cu corabia în părţile Gadarei, care astăzi ar fi zona de dincolo de lac, în par­tea iordaniană sau poate mai la nord, în ţinutul Golan. A­colo, ţinutul este pustiu, des­tul de sărăcăcios şi muntos. To­tul este doar stâncă şi piatră, ca­re parcă se taie în mare. Este spa­ţiul de dincolo de Iordan, iar pen­tru evlavia evreului cumin­te, acest loc nu reprezenta Ţara Sfân­tă, nu era ţara în care curge lapte şi miere, pentru că nu era cuprins între Iordan şi Ma­rea Mediterană, adică nu fă­cea parte din Canaanul pro­mis. Nici Moise nu trecuse de Ior­dan, ci doar privise de pe mun­tele Nebo frumuseţea Ţării Sfin­te. În schimb, pe aici trecea, mai la nord, drumul cara­va­­­nelor, care veneau dinspre Ba­bilon spre Siria şi de aici în jos spre Egipt şi spre Arabia Fe­lix. Era zona propice pentru cum­părări şi vânzări, fiind spa­ţiul de comerţ prin excelenţă.

Dorinţa de câştig fără măsură şi nepăzirea poruncilor izolează

Mai mult, populaţia de aici era una amestecată. Ştim cu to­­ţii că pentru evrei puritatea et­­nică avea dimensiuni religi­oa­se. Profeţii luptaseră din răs­pu­­teri ca neamul să nu se a­mes­­tece cu amaleciţi, cu moa­biţ­i, cu filisteni sau cu alţi ve­cini, care puteau să le distrugă fi­­inţa etnică şi să le altereze cre­­dinţa. Pe undeva aveau drep­­tate, deoarece fibra curată a neamului evreu în Vechiul Tes­­tament însemna şi păs­tra­rea revelaţiei autentice pe care Dum­­nezeu o transmisese prin ei către umanitate. Tot ceea ce era dincolo de Iordan era ames­te­­c­at cu astfel de populaţii, care nu aveau regulile evreilor au­ten­­­tici, în privinţa consumului de carne de porc. Deci, ga­da­re­nii se ocupau de creşterea, con­su­­marea sau comercializarea că­r­­nii de porc, deoarece era o sur­­să sigură de câştig sau de hra­­nă. Porcul se adaptase con­di­ţ­iilor de climă şi de hrană, de a­­c­eea, nu necesita o implicare prea concretă în creşterea lui, de­­cât simpla lăsare să pască în a­­fa­ra oraşului. Tot în afara ora­şu­­lui Gadara se afla şi cimiti­rul, iar aici fuseseră expediaţi doi îndrăciţi, care prin com­por­ta­­­mentul lor deveneau un pericol pentru locuitori. Ei trăiau prin morminte, în aşa-numitele peş­­teri mortuare, care se ciopleau în stâncă şi se pregăteau pen­­tru a fi depozitate cada­vre­le. Era o practică de a avea mor­­mânt săpat în stâncă, mai ales între cei bogaţi (iar ga­da­re­nii se puteau numi oameni în­stă­­riţi), deoarece aceasta în­sem­­na şi un respect pentru cel mort, dar şi o etalare a posibi­li­tă­­­ţilor financiare.

Definiţia pe care Evan­ghe­lis­­tul Luca o oferă celui mai fe­ro­­­c­e dintre îndrăciţi este foarte du­­ră: „haină pe el nu mai pu­nea, în casă nu mai locuia, ci doar în morminte“ (Luca 8, 27). Es­­te definiţia demonizatului de ori­­ce fel şi din orice timp. Omul ca­­re este stăpânit de cel rău, prin patimi, nu mai poartă hai­nă. Haina baptismală este a­proa­­pe lepădată, este zdren­ţă­ri­­tă şi murdară. Chiar şi pe­ce­tea Duhului dispare. De aceea, ne rugăm la botez „păzeşte-i ar­­vuna nefurată“, adică să nu îi dispară arvuna Duhului prin pa­timi. Haina botezului se dis­tru­ge, iar omul rămâne doar zdren­ţe şi lanţuri, legături şi mur­dărie.

Faptul că locuia prin mor­min­te şi nu în casă arată că o­mul pătimaş, stăpânit de dia­vo­lul, fuge de comuniune, de lo­cul dialogului, de casa unde stă o­mul normal, creştinul autentic, de biserică şi îşi doreşte mai de­grabă singurătatea patimii sa­le. El ajunge la maximum de e­­goism, de relaţie non-dialoga­lă cu semenii. Aceştia sunt cel mult obiecte ale obsesiei sale şi nu persoane de dialog sau de co­muniune. Aceasta este starea o­mului rupt de Dumnezeu şi de oa­meni. Patima stă lângă pati­mă şi lângă murdărie. Demo­ni­za­tul stătea lângă turma porci­lor. Aici multă lume era în­dră­ci­tă, nu doar cel care locuia în mor­minte. Erau îndrăciţi în pri­mul rând gadarenii, prin pof­ta de înavuţire cu orice preţ. Şti­au că porcul nu este un animal curat în mentalitatea iu­da­i­că şi to­tuşi făceau comerţ cu el, fă­ceau bani din acest animal o­di­os pentru religiozitatea locului.

Întâlnirea demonizatului cu Hristos este de fapt întâlnirea pătimaşului cu Dumnezeu

Sunt mai multe etape în ca­drul acestui eveniment. În pri­mul rând apare scandalizarea. Cum? De ce mă chinuieşti? Ce ai cu mine? Du-te! Lasă-mă în pa­ce! Apoi urmează confrun­ta­rea. Ochii lui Hristos îl privesc pro­fund, mâna Lui se ridică şi prin­tr-un gest demonii fug. To­tul pare dur şi cutremurător. U­ne­ori se cade la pământ, de­mo­­nizaţii par aproape morţi, ca şi tânărul care făcea spume la gu­ră. Este cutremurătoare u­ne­ori întâlnirea cu Dumnezeu, mai ales atunci când sunt patimi în noi. Apoi vin vindecarea şi eliberarea conştiinţei. Începi să pluteşti. Eşti liniştit, ca un co­pil nou-născut la sânul ma­mei. Şi în cele din urmă ră­mâ­ne dorinţa de a sta lângă Hris­tos. Aceleaşi erau şi etapele de­mo­­nizatului din Gadara: la în­ce­put rebeliunea, atacarea ideii de divinitate, de sfinţenie, apoi vin­decarea, fie ea şi cu pagube co­laterale, care par valoroase pen­tru lumea materială, dar ne­valoroase pentru lumea lui Dum­nezeu, şi, în fine, dorinţa de a rămâne lângă Dumnezeu.

Hristos este alungat din cetate pentru vindecarea demonizatului

De reţinut este şi com­por­ta­men­­tul semenilor din Gadara. În loc să apară mulţumirea pen­tru vindecarea unui confra­te de-al lor, latura materială a pri­mat: du-te de la noi, a ră­su­nat vocea în unanimitate a ce­lor care priveau mai degrabă la­cul unde se înecaseră porcii, de­cât să privească faţa lui Hris­tos şi pe cel vindecat stând jos la picioarele Lui. Este men­ta­litatea egoistă pe care o pu­tem vedea în lumea consumis­tă, în care nimeni nu se mai de­ran­jează de prezenţa infirmă a se­menului, de suferinţa lui, în­să este foarte deranjată dacă in­teresele financiare sunt afec­ta­­te. Este maximum de egoism: să nu mai ai milă de un om, ci doar de propriul tău buzunar, ca­re îţi conferă plăcerile şi sen­zu­­alismul hedonist. Nimeni nu mai privea la bietul om, vindecat, curat, îmbrăcat şi întreg la min­te, care plângea de bucurie la picioarele Mântuitorului, ci toţi îşi făceau calculele cât au pierdut de pe urma acestei întâm­plări. Tema este mai actuală de­cât oricând.

Omul căzut nu mai atrage a­ten­ţia. Lumea s-a opacizat în per­cepţia semenului. Este un fel de tăbăcire a sentimentului de compasiune umană. Relaţia din­tre oameni are în vedere ide­ea de profit şi câştig. So­cie­ta­tea ne-a învăţat că suntem cel mult cifre de statistică, iar la­tura economică ne demon­strea­­ză că avem valoare doar câ­tă vreme producem şi suntem apţi de muncă. În momentul în care nu mai putem, suntem eliminaţi din sistem. Ca a­ta­re, am început să ne privim e­conomic şi în termeni de profi­ta­bilitate, de rentabilitate. O­mul de lângă noi are valoare, da­că îmi aduce un profit material. Dacă nu, îl ignor.

Comuniunea, starea sănătoasă a omului

Biserica, în înţelepciunea sa di­vină, ne arată că nu suntem nici cifre şi nici indivizi econo­mici, ci suntem fiinţe dialogale, ca­re depind mult de relaţia ver­ba­lă. Cu siguranţă că este ne­voie de o redefinire a omului şi a societăţii umane, adică să ne re­definim ca persoane, ca feţe di­alogale. Astăzi, din păcate, a­sis­tăm la indivizi monologali. Mai mult ca oricând asistăm la o inflaţie de cuvinte. Fiecare vor­beşte la un telefon, fiecare co­munică prin mijloacele mass-me­dia. Niciodată nu a existat o in­flaţie mai mare de cuvinte. Ni­ciodată nu a fost o mai mare ri­sipă de cuvinte, astfel încât am ajuns în situaţia în care toa­tă lumea vorbeşte, dar par­că nimeni nu mai ascultă. Sun­tem marcaţi de o verbalitate sea­că şi sterilă. Cuvinte fără rost. Şi totuşi parcă nu mai e­xis­­tă dialog. Or, tocmai dialo­gul şi verbalitatea interumană re­prezintă definiţia societăţii u­mane. Prin logosul nostru ne a­propiem de Logosul divin, în­să numai în momentul în care lo­gosul sau cuvintele noastre sunt creaţionale, ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Asta nu în­seam­nă să creăm cosmicitate, ci să cre­ăm frumosul. Atunci când Sfân­tul Apostol Iacov vorbeşte de­spre rolul limbii (Iacov 3, 9-12), o consideră ca fiind şansa, dar şi pericolul cel mai mare pen­tru fiinţa umană. Poate fi e­le­mentul doxologic din om, ca­re laudă şi slăveşte pe Dum­nezeu sau, din păcate, poate fi e­lementul blasfemiatoriu, care spurcă totul.

Verbalitatea umană poate fi do­xologică sau blasfemiatoare şi se pare că varianta a doua es­te mai pregnantă în socie­ta­tea consumistă. Se vorbeşte blas­femiatoriu în momentul în ca­re Dumnezeu nu este lăudat de limba umană. Sau în mo­men­­tul în care nu descoperim sla­va divină în creaţie şi în u­ma­nitate, ci vedem doar negati­vi­tatea şi răul pe care îl pro­pa­găm prin chipurile noastre schi­monosite sau prin cuvântul mur­dar. Zilnic ni se injectează prin mijloacele media urâtul în lim­baj sau în comportament. Zil­nic simţurile noastre sunt a­nes­teziate prin păcat sau prin mi­zeria transmisă în mod pro­gra­­mat, cu un singur scop: să fa­cem rating. Nimeni nu mai es­te interesat de frumos, ci de... ra­ting, iar acesta se face prin pre­zentarea urâtului, care este mai şocant şi mai atractiv decât frumosul.

Redescoperirea frumosului

Ar trebui din aproape în a­proa­pe să ne reînvăţăm sim­ţu­ri­le noastre cu frumosul, cu ele­men­tele care mai creează emo­ţia sacrală şi estetică. Avem ne­voie de un control al simţurilor noas­tre pentru a nu fi demoni­za­te şi infestate cu urâtul. A­vem nevoie de o reeducare a sen­sibilităţii umane. Din pă­c­a­te, suntem poporul care se uită cel mai mult la televizor din Eu­ropa şi asta arată că suntem niş­te oameni pe care mass-media îi poate manipula uşor. Sun­tem oameni care nu mai a­v­em timp de dialog şi de frumos, nu mai avem timp de ru­gă­ciune şi de meditaţie, ci stăm ore în şir să privim şi să ne ten­sio­­năm pe marginea certurilor po­litice fără rost, care aproape toate se derulează sub deviza: dă-te jos să mă pun eu!

Cred că trebuie să reve­nim la frumuseţea oamenilor de odinioară. Chiar dacă pur­tăm mijloacele de comunicare în buzunare, chiar dacă ne stă te­levizorul pe masă, să fim to­tuşi oameni ai selecţiei. Să cău­tăm ceea ce merită văzut şi au­zit, căci timpul vieţii este atât de scurt, încât nu merită pierdut cu fleacuri. Să nu ne tran­s­for­­măm în gadareni con­su­mişti, care să avem doar sco­puri strict materiale: porcii ma­te­­riei şi insensibilitatea faţă de se­men. Linia pe care societatea ne-o trasează, ca un fel de mo­dă, este din păcate insensibi­li­ta­­tea faţă de semen şi senti­men­­tul că Dumnezeu este ceva in­comod, care trebuie lăsat de­o­­parte. Nu. Să ne deschidem spre lumea frumosului pe care să nu aşteptăm să ne-o ofere al­ţii, lumea din afară, căci nu o va face, ci noi, acolo, în pe­ri­me­trul nostru existenţial, în că­su­ţa noastră. Să realfabetizăm su­fletele noastre cu atmosfera de odinioară în care bătrânii noş­tri ştiau să povestească lucruri frumoase unii cu alţii, sea­ra, după care să îşi spună îm­preună rugăciunile şi să se o­dihnească. Care ştiau să spu­nă Tatăl nostru, la masă, şi a­poi capul familiei să facă cruce pes­te pâinea care se împărţea ce­lor din jurul ei. Să redes­co­pe­rim profunzimea salutului Doam­ne, ajută!, care ar trebui să devină singurul salut autentic, românesc, care ţine de tra­di­ţia de odinioară.

Ce frumos ar fi să redes­co­pe­rim autenticul românesc şi creş­tinesc al familiei care mer­g­ea du­minică de duminică la bi­se­ri­că, după un ritual bine sta­bilit. Pri­mul care ieşea din ca­să spre bi­serică era tatăl, ca­re mergea cu hainele de bise­ri­că şi cu trai­s­ta specială pentru dus prescu­ră. El mergea din timp ca părintele să scoată mi­ri­da din prescu­ra familiei, astfel ca toată căsuţa lui să stea pe Sfântul Disc, în fa­ţa lui Hris­tos, a Maicii Dom­nu­lui şi a tu­turor sfinţilor. Apoi venea la L­iturghie şi femeia lui, cu ceata de copii, care trebuiau îm­bră­­caţi şi pregătiţi pentru sluj­bă. To­ţi ieşeau luminaţi la faţă de la Liturghie. Asta era imagi­nea oa­menilor de odinioară. O mai ve­dem noi astăzi? Din pă­ca­te, nu. Idolul nostru a devenit tele­vi­zorul, fiecare cu idolul lui, în­tr-o izolare verbală şi fiinţială deplină.

Cred că singura noastră şan­să de a ne recupera este să nu ui­­tăm că avem o responsa­bi­li­ta­te a frumosului şi a divi­nu­­lui în ar­ealul nostru existen­ţi­al. De la o­mul simplu la cel ca­re mus­teş­te de cultură, avem res­pon­sa­bi­li­ta­tea de a recrea at­mosfera sa­cră în viaţa noas­tră şi în socie­ta­tea noastră. Să reînvăţăm să vor­bim unii cu al­ţii, să ne sa­lu­­tăm cu Doamne, aj­ută!, să gân­­dim frumos unii des­pre alţii. Es­te şansa noastră de a nu ne tran­sforma în Ga­da­ra consu­mis­tă a mileniului a trei­lea. Alt­fel vom deveni o bia­tă gloată, de cifre u­ma­ne, bune doar în cam­panii elec­torale, mo­miţi şi pă­că­liţi de fie­care da­tă, care vom trăi permanent cu ideea că va veni o dată în care va fi altfel... iar acel alt­f­el nu va fi niciodată, deoa­rece nimeni nu are această sin­ce­ri­tate faţă de bietul om. Bi­se­­ri­ca trebuie să redevină spa­ţiul în care acea via­ţă altfel să fie reală. Adică să trăim ca Lot într-o So­domă a urâtului. Să trăim frumos, iar frumosul nostru va fi conta­gi­­os, chiar dacă nu va fi observat de mass-media cea cău­tă­toa­re de rating, va fi ob­servat de cei de lângă noi, care vor spu­ne ca odinioară: ce frumos tră­iesc aceşti creştini... ce ma­me minu­nate au... ce fa­milii u­ni­te şi bine­cu­vântate... ce feri­ci­­re poţi vedea pe feţele lor! Şi to­tul plecând de la Liturghia lui Hristos, care să de­vină li­tur­­ghia ochilor noştri, liturghia bu­zelor, a minţii şi a întregii noas­tre existenţe.