Omul şi crucea sa

Evanghelia duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

(Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Ioan 3, 13-17

13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,

15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Să remarcăm pentru început că pericopa face parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim, iar pentru o înţelegere mai bună a momentului, recomandăm recitirea întregii convorbiri (Ioan 3, 1-21).

Nicodim ne este un bun exemplu de bună-ascultare şi receptivitate, de aceea este bine să ne amintim câteva lucruri despre persoana sa.

El făcea parte din tagma cărturarilor iudei, fiind membru de vază al Sinedriului. Sinedriul era cel mai înalt for de judecată al iudeilor, cu sediul în Ierusalim, un fel de guvern de astăzi, numărând şaptezeci de membri, plus arhiereul în funcţiune, fiind alcătuit din arhierei, preoţi, saduchei, farisei, cărturari şi bătrâni ai poporului. Lui Nicodim i-a stârnit admiraţie învăţătura lui Iisus, de aceea, într-o noapte (se înţelege, din prudenţă), s-a dus la El pentru o convorbire de taină. De atunci, el a rămas ucenic „într-ascuns“ al lui Iisus şi, discret, odată I-a luat apărarea chiar în faţa colegilor din Sinedriu. Să ne amintim, astfel, că, atunci când sinedriştii au trimis slujitori să-L aducă pe Iisus legat, ca să-L condamne, Nicodim i-a luat apărarea indirect, zicând: „Oare Legea noastră judecă un om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?“ (Ioan 7, 50-51). Iar exemplul suprem de receptivitate şi ataşament faţă de Iisus îl avem la coborârea de pe cruce şi aşezarea în mormânt. El, împreună cu Iosif din Arimateea, alt membru al Sinedriului (!), se vor îngriji de cele necesare: mormânt, giulgiu, smirnă, aloe etc.

„Educaţia spartană“

Iată, aşadar, iubiţi fraţi, că nu doar ucenicii şi apropiaţii au fost pregătiţi pentru înţelegerea patimilor şi a jertfei Sale, ci şi suflete iniţial aflate în tabăra potrivnică, temei limpede al universalităţii mântuirii. Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii (misiunii) Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mai ales părinţii şi educatorii suntem îndatoraţi a prelua rolul pregătitor la care ne cheamă Mântuitorul prin exemplul Său dumnezeiesc. Altfel spus, să ne pregătim ca să pregătim, având în vedere mai ales generaţiile tinere, de care depinde nemijlocit viitorul naţiunii. Concret, a-i pregăti să profeseze un creştinism autentic şi să îmbrăţişeze o carieră utilă ţării, familiei, lor înşişi, în spirit de jertfă şi patriotism sincer.

Accentul pe educaţie patriotică sănătoasă se întâlneşte în toate statele civilizate, începând cu lumea antică. A rămas proverbială, bunăoară, expresia „educaţie spartană“, care provine de la Sparta, stat sclavagist din Peloponez, organizat de Lycurg (secolul al IX-lea î.Hr.). Ei bine, aici, tinerii erau formaţi pentru a deveni buni cetăţeni-militari, spre a dovedi virtuţi în acest scop: disciplină, rezistenţă la oboseală, frig şi foame, respect faţă de tradiţii şi bătrâni, curaj şi iubire neţărmurită pentru ţară. Erau obişnuiţi cu hrană frugală, vegetariană, cu îmbrăcăminte sobră, aceeaşi pentru toate anotimpurile. Educaţia se făcea în familie până la 7 ani, după care, până la 30, erau cazaţi în internate, specificul instruirii fiind preponderent fizico-militar, cu ajutorul exerciţiilor pentatlonului (lupte, alergări, sărituri, aruncarea discului, aruncarea lăncii). Deoarece se urmărea creşterea unor oameni viguroşi, noii născuţi cu deficienţe fizice şi debilii erau suprimaţi. Iată, multe dintre metodele spartane pot fi valabile şi azi, mai puţin, evident, cea a suprimării născuţilor cu deficienţe, căci şi ei au dreptul la mântuire, iar printr-o educaţie adecvată pot fi şi ei utili societăţii.

Marele nostru pedagog, Simion Mehedinţi (1862-1962), reţine de aici însă ideea selecţiei. El spune: „Pentru a educa, trebuie întâi să selectăm“ (Altă creştere. Şcoala muncii), adică să-l repartizăm pe fiecare potrivit vocaţiei şi posibilităţilor. El dă un exemplu aparent banal, dar deosebit de semnificativ: un dresor de animale, Hagenbek, la un moment dat, din douăzeci de lei câţi i-au fost încredinţaţi pentru dresaj, numai patru au trecut testele de preselecţie…

Pregătirea pentru crucea vieţii

Revenind la subiectul nostru, pregătirea pentru crucea vieţii, în sens de misiune, numai printr-o selecţie şi repartiţie serioasă a tinerilor, urmată de o educaţie „spartană“, dar în duh creştin şi actual, se poate ajunge la rezultatele dorite. În acest sens, nu trebuie ignorată situaţia dramatică de acum, în care, cu bani, fiecare urmează facultatea pe care o doreşte, indiferent de vocaţie şi aptitudini. Anual, absolvă serii uriaşe la Drept, Medicină şi chiar Teologie, plus la alte nenumărate facultăţi, mai ales particulare, fără acoperire în pregătire şi necesar, din vina unor decani şi profesori lacomi de bani şi lipsiţi de conştiinţă, dar, de multe ori, şi a tinerilor înşişi, deodată cu a părinţilor acestora, care ţin neapărat să ajungă „cineva“, fără vocaţie şi însuşirile necesare. Cum îşi vor purta crucea şi ce misiune creştină vor face aceşti absolvenţi plătitori, extrem de slab pregătiţi, este dureros să ne imaginăm!

De aceea, iubiţi credincioşi, împlinirea misiunii noastre creştine pe pământ trebuie să aibă mereu în atenţie jertfelnicia Mântuitorului, a ucenicilor Săi şi a tuturor celor care I-au urmat cu deplină conştiinciozitate. Nu doar declarativ, prin simpla apartenenţă la creştinism, prin participarea la slujbe sau închinarea la icoane şi în faţa Crucii, de ar fi cât de evlavioasă. Căci Însuşi Mântuitorul ne-a avertizat limpede: „Nu oricine Îmi zice: „Doamne, Doamne“ va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri“ (Matei 7, 21). Aşadar, cel ce face, precum El a făcut voia Tatălui şi precum ucenicii L-au imitat: jertfelnic, până la capăt, vieţuind modest, cu iubire pentru toţi, inclusiv vrăjmaşi, cu osteneală, curaj şi demnitate. Am zice, în termeni moderni, în spirit de performanţă etică, întrucât, iată, pentru cuvântul „cruce“, în sens de „misiune“, se poate utiliza această expresie. Iar performanţa nu presupune neapărat titluri universitare, ci fiecare să fie conştiincios şi de bună credinţă în munca şi în familia lui, de ar fi cât de modestă.

Exemplul olimpicilor

Pentru ţară, un mecanic harnic şi credincios este mai important decât un academician ateu şi corupt. Iar pe un ţăran care îmi vinde produse nemăsluite şi nu mă înşeală la cântar, îl preţuiesc cu aceeaşi dragoste ca pe oricare dintre prietenii mei. Avem, desigur, nenumărate exemple de performanţe profesionale obţinute în urma unor sacrificii uriaşe de timp, odihnă, comoditate, care pot fi luate ca model în plan uman, aşa cum îi luăm pe sfinţi în plan duhovnicesc. Bunăoară, olimpicii, din toate categoriile, care, până să ajungă pe podium, au dovedit din plin: hărnicie, bună drămuire a timpului, răbdare, stăpânire de sine, spirit de sacrificiu. După cum nu ducem lipsă nici de exemple contrare, rataţi de toate felurile, care şi-au bătut joc de timpul lor, căci munca şi învăţătura le-au fost străine, având în schimb alte pasiuni: vagabondaj pe străzi şi prin baruri, ore în şir la televizor, mai nou, zile şi nopţi în faţa calculatorului sau interminabile convorbiri şi bipuri pe celulare, preocupări care favorizează parazitismul social şi decăderea morală. Tinerii de azi ar trebui să ia pildă de la cei din prima categorie, aşa cum şi-a propus, spre exemplu, generaţia de elită din perioada interbelică.

Lauda creştinului

Nu ne cere nimeni, desigur, să trăim neapărat în regim de austeritate, dar cu toţii suntem chemaţi să preţuim cum se cuvine timpul vieţii, acest dar unic de la Dumnezeu, pregătindu-ne a purta crucea cu demnitate, „răstignind“ pe ea orice ispită care ne-ar abate din cale şi refuzând orice mărire şi laudă care ne depărtează de Hristos, aşa cum minunat mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, în epistola către Galateni, din care se citeşte în această duminică, la Sfânta Liturghie, mărturisire care încheie cuvântul nostru: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!“ (6, 14).