Rugăciunea fariseului turnător

Evanghelia duminicii a XXXIII-a după Rusalii (a Vameşului şi Fariseului)

Luca 18, 10-14

10. Zis-a Iisus pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.

11. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş.“

12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.

13. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.“

14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Şi copiii fac prostii. Nu la fel de mari ca oamenii mari, dar le fac totuşi... Mitul inocenţei copilului propagat de pozitivism este contrazis cu sadism fie de Morcoveaţă, al lui Jules Renard, care zdrobeşte fără remuşcări capul unei pisici pentru a face din ea nadă pentru raci, fie de mai autohtonul copil care sugrumă răţuşte sau prinde muşte cu Ceaslovul.

Şi copiii fac prostii... dar nu asta este important. Importantă este atitudinea copiilor în faţa greşelilor altor copii. Unii se tolerează reciproc: eu nu spun dacă tu nu spui! Dar de obicei nu se întâmplă aşa. De obicei, veţi auzi fraze de genul: „Treaba ta! Te spun! Te spun!“ Copiii nu prea ştiu să fie solidari, cu alte cuvinte. Faptul că fratele sau prietenul de joacă a făcut o boacănă reprezintă pentru copil prilej de bucurie nedisimulată: greşelnicul va fi deconspirat, totul se va afla, nimic nu va rămâne ascuns, dreptatea va fi îndeplinită şi el va primi, probabil, onorabilul titlul de... pârâcios! Căci astfel sunt categorisiţi cei care se întrec în a transmite cât mai repede vestea greşelilor altora. Şi dacă la grădiniţă sau la şcoală eşti trecut în ceata pârâcioşilor, nimeni nu te mai bagă în seamă, toţi te evită, băieţii te smotocesc, iar fetele nu-ţi mai fac ochi dulci...

Nu e bine deloc să fii pârâcios.

Parodia Euharistiei

Din ceata tuturor turnătorilor, „ciocofonilor“, „dătătorilor în gât“ sau pârâcioşilor face parte şi un personaj principal al unei parabole evanghelice.

Fariseul, căci despre el este vorba, se remarcă printr-o atitudine grozav de ciudată pentru un om matur, care a scăpat de complexele copilăriei şi care mai are pretenţia să fie un stâlp al societăţii şi al Împărăţiei lui Dumnezeu. Acesta este prezentat de către Domnul nostru Iisus Hristos ca practicând un fel de „delaţiune sacră“ în chiar Templul lui Dumnezeu. Venit şi el să se autoremarce în prezenţa Suveranului universului, omul nostru ne devine nouă grozav de antipatic. Nici nu deschide bine gura şi descoperă că este atât de unic şi de virtuos, încât ne-am mira dacă Dumnezeu nu s-ar fi uitat la el. Dar, probabil, Dumnezeu trebuia să se uite la el, la fariseu, pentru că acesta era într-adevăr, o persoană deosebită. De o corectitudine care ar umple de invidie şi pe îngeri, de o râvnă în faţa căreia ar roşi însuşi Moise, fariseul produce un fel de rugăciune care însă l-ar ruşina de diavolul însuşi: nici el, vicleanul, nu s-ar pricepe să spună atât de bine şi de frumos cât de bine şi de grozav este să fii mândru!

Rugăciunea aceasta care începe, culmea, cu un „mulţumesc!“ este un fel de parodie a Euharistiei, a Sfintei Mulţumiri. Împreună cu Biserica, preotul mulţumeşte pentru Cruce şi pentru Înviere şi pentru Iertare şi pentru Dragoste nenumită. Dar fariseul nu găseşte nimic pentru care să mulţumească decât pentru… sine însuşi. Stâlp al Adevărului, chip al Înţelepciunii, temelie a Evlaviei dacă ar fi fost fariseul şi tot n-ar fi reuşit să spună ceea ce a spus ca mulţumire în Templul lui Dumnezeu.

Perfecţiunea zăngănitoare

Şi asta tot nu este nimic în comparaţie cu pâra pe care o aduce înaintea Atoateştiutorului cu privire la cei de lângă el. Căci nu numai pe vameş îl probozeşte cu o caracterizare nefavorabilă, ci şi pe toţi ceilalţi oameni care nu pot fi altcumva decât, citez: „răpitori, nedrepţi, adulteri“. Şi nu-şi dă seama, sărmanul, că atunci el răpea cinstea celorlalţi şi făcea nedreptate aproapelui şi săvârşea adulter nemaiascultând de Dumnezeu, ci închinându-se unui idol improvizat din calităţi proprii şi defecte ale celorlalţi. Şi voind să arate că nu este ca aceia, demonstrează, de fapt, contrariul: că este mai rău decât ei... că nu ştie să ierte pe cei ce nu i-au greşit şi nu ştie să întoarcă obrazul în faţa celor care nu l-au pălmuit. Cu alte cuvinte, nu ştia fariseul să fie smerit.

Avea atât de multe lucruri, reprezenta atât de multe calităţi, dar de fapt nu avea ceea ce putea da sens acestei „perfecţiuni“: un pic de omenie, ceva mai multă modestie şi cantităţi uriaşe de condescendenţă.

Perfecţiunea se arată cu adevărat în omul care îşi cunoaşte limita, spuneau cei vechi. Pentru noi, limita este Dumnezeu, sau, mai precis, nelimitarea Sa. În faţa Lui, nu ne mai arde să ne considerăm altceva decât ceea ce suntem cu adevărat... nişte neisprăviţi într-ale spiritului, neputincioşi, lipsiţi de har şi de Adevăr, şi uneori, după cum ne încredinţează şi pilda fariseului, grozav de ridicoli.

Într-un alt colţ al Templului…

…suportând cu stoicism critica solemnă a fariseului, se află un vameş. Acesta nu se remarcă decât prin rugăciune şi smerenie şi atenţie îndreptată asupra unui Dumnezeu milos. Vameşul nu se află în faţa unui Domn care îi cere să respecte un contract care cerea zeciuieli din izmă, mărar şi chimen, ci în faţa unui Mângâietor Care ştie să-l vindece de relele care-l obsedau şi-l stăpâneau. Căci avea, pesemne, de ce să plângă acest vameş. Probabil că nu mai voia să se uite înapoi, nu mai voia să-şi aducă aminte de căi pe care umblase, rătăcind... este teribil lucru durerea, suferinţa. Aceasta este singura constantă a existenţei noastre chinuite.

Şi din această chinuire ştie vameşul să dobândească îndreptare şi alin. În faţa lui Dumnezeu strigă şoptit, înalţă închinăciuni, se roagă smerit pentru nimic altceva decât pentru puţină milă. Nu vrea nici dreptatea, nici perfecţiunea fariseului, vrea… puţină milă. Un pic, cât să îi mai permită să o ia mâine de la început şi să mai meargă o vreme, până ce iar va ajunge la capătul răbdării. Suferinţa oamenilor ştie a coborî mila lui Dumnezeu mai degrabă decât desăvârşirea lor. „Greşelile, cine le va pricepe?“ întreba proorocul David, prin aceasta arătând că nu avem un Dumnezeu terorist, gata la osândit poporeni şi la umplut iadul cu răzvrătiţi. Dimpotrivă, despre Dumnezeu ne-au învăţat şi Scripturile şi părinţii cei de demult că acoperă mulţime de păcate. Şi dacă, potrivit psalmistului, puterea greşelilor noastre nu poate fi pricepută, ce minte ar mai putea pricepe mila lui Dumnezeu?

Rămâne o dilemă: vameşul sau fariseul?

Dacă ar fi să alegem un personaj dintre cei doi amintiţi cu care să ne petrecem restul vieţii, probabil că toţi l-am alege pe vameş. El iese cel mai bine din această istorie. Pentru el, „aventura metafizică“ de la Templu este cu happy-end. Şi totuşi, cine ar vrea să aibă viaţă ca a unui vameş? Oare nu şi fariseul are ceva de oferit? Enigmatic, acest cuvânt al Domnului se termină astfel: „vameşul s-a coborât mai îndreptat la casa sa“. Şi prin aceasta El nu vrea să spună că unul s-a coborât îndreptat în timp ce celălalt nu, ci ne-a învăţat că şi unul şi celălalt au pogorât mai îndreptaţi, dar unul mai mult decât celălalt. Altfel spus, nu e bine să dobândeşti trufia fariseului, dar nici viaţa vameşului. Nu e bine să te lauzi, dar nici chiar să ai nimic întru care să te lauzi.

Netrebnică este părerea de sine, dar şi ruşinea poate să ne piardă. E drept că satana a căzut din pricina bunei impresii despre sine, dar, în acelaşi timp, nu trebuie să confundăm nicidecum solidaritatea creştină cu asociaţiile tip Mafia. Dacă vameşul s-a întors la casa sa pentru a o lua de la capăt cu viaţa de om păcătos, probabil că nu i-a folosit la nimic îndreptarea şi mila Domnului... dar dacă fariseul ajunge să se smerească şi el, după o vreme, faptele lui îi vor putea fi bune mărturie atunci, la Judecată. Astfel că pilda de faţă nu este despre cum Dumnezeu ţine cu unii, în timp ce pe alţii îi pune la punct, ci despre cât de mult doreşte Cunoscătorul inimilor ca pe toţi oamenii să-i mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să-i aducă.