Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Să nu căutăm la păcatele aproapelui, ci la nevoia lui de ajutor

Să nu căutăm la păcatele aproapelui, ci la nevoia lui de ajutor

Un articol de: Pr. Dr. Iosif-Cristian Rădulescu - 15 Mar, 2020

Duminica a 2-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12 

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Cu ce admirabilă dovadă de credință ne provoacă la reflexie Sfânta Evanghelie de astăzi! Gestul celor patru bărbați credincioși care nu pot rămâne indiferenți la suferința prietenului lor bolnav îl impresionează atât de mult pe Hristos, încât, „văzând credința lor”, îl dezleagă pe acest slăbănog de păcatele lui și implicit de boala lui. Vedem așadar în mod concret o credință care mobilizează puterile omului în slujba semenilor, o credință care schimbă vieți, o credință vădită în fapte. O astfel de credință a pus harul lui Dumnezeu în mișcare și l-a pogorât asupra acestui bolnav, dar și asupra comu­nității pe care o aduce într-o stare de sănătate sufletească, starea de doxologie, de slăvire a lui Dumnezeu. Am putea spune că și comunitatea se vindecă și se întă­rește, intrând într-o remarcabilă conectivitate emoțională, esen­țială pentru o viață comunitară bine închegată.

Cei patru oameni alături de slăbănogul vindecat devin o mărturie vie a lucrării lui Dumnezeu în interiorul comunității, o confirmare a forței vindecătoare a credinței, dar și un liant spiritual pentru membrii comunității. Fără astfel de oameni cu credință transpusă în fapte, comunitățile sunt condamnate la moarte.

Antidotul morții unei comuni­tăți este așadar implicarea membrilor ei, o implicare pe care o vedem astăzi în Evanghelie la cei cărora Hristos le admiră credința. Implicarea în viziunea creștină nu este o opțiune, ci o datorie. „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”, ne încurajează Sfântul Apostol Pavel (1 Galateni 6, 2), arătând că legea lui Hristos nu se împli­nește decât prin angajarea în lucrarea de slujire a oamenilor din jurul nostru în „ceea ce este bine spre zidire” (Rom. 15, 2). Așa cum Însuși Hristos Domnul S-a implicat în viața umanității pentru a o salva și noi suntem chemați să ne implicăm prin faptele credinței în viața comunității în care trăim, asumându-ne crucea fraților noștri, dăruind ceea ce îl vindecă pe celălalt, oferind ceea ce întă­rește comunitatea și o face mai puternică. 

O credință care nu aduce mângâiere lumii e stearpă

De multe ori însă evităm să ne asumăm vreo sarcină în cadrul comunității pentru că privim prea mult la slăbiciunile semenilor noștri și nu ne luăm în serios chemarea noastră creștină de a fi „lumina lumii” (Matei 5, 14). Cre­dința noastră slabă se împot­molește în avântul ei chiar în neputințele fratelui nostru pe care adesea îl judecăm și îl denigrăm ca să ne motivăm refuzul de a-l ajuta. Cei patru bărbați ne dau însă un impuls. Ca și Hristos, ei nu pot rămâne indiferenți la suferința slăbănogului și acest lucru se datorează prețuirii pe care ei o simt față de omul suferind, indiferent dacă acesta suferă chiar din pricina propriilor lui păcate. Pe Hristos nu L-au oprit păcatele noastre pentru a ne răscumpăra, dimpotrivă El și-a arătat dragostea „nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi” (1 Ioan 4, 10). Nici omul cu „credință lucrătoare prin iubire” (1 Galateni 5, 6) nu se împiedică de păcatele fratelui pentru a-l scoate din suferință, ci răspunde impulsurilor credinței sale în iubire.

La coliba Sfântului Paisie Aghioritul a venit într-o zi o pisică zvârcolindu-se de durere. Mișcat de suferința ei și dorind să o ajute, acesta a însemnat-o cu Sfânta Cruce, însă fără nici un rezultat. Văzând neputința credinței sale, sfântul s-a smerit și s-a osândit pe sine zicându-și: „Bre, netrebnicule... vezi în ce hal eşti? De atâţia ani eşti călugăr şi nici o pisică nu poţi să ajuţi!” Și astfel smerindu-se pe sine a putut aduce vindecare pisicii. Vedem așadar că oamenii lui Dumnezeu nu pot concepe credința fără ca ea să aducă mângâiere lumii înconjurătoare.

Adesea întâlnim oameni care se consideră credincioși, dar care susțin răspicat că adevărata credință este în suflet și că nu trebuie arătată lumii. „Am credința mea.” „Biserica este în sufletul meu.” Astfel de afirmații prin care se încearcă justificarea neasumării învățăturii evanghelice nu au însă nimic de-a face cu spiritul autentic al credinței creștine. Dimpotrivă, ele chiar contrazic pe Hristos Însuși Care ne îndeamnă la o mărturisire prin fapte a credinței noastre: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Adică să facem exact ceea ce au reușit să facă prin faptele tăcute ale credinței lor acești patru oameni din Evanghelia de astăzi.

Vedem limpede că Hristos ne cheamă la o credință care ne ajută să devenim binefăcători ai lumii. Fără slujirea semenilor, talanții noștri sunt băgați în pământ. Fără implicare în viața comu­nității, sufletul nostru devine însuși mormântul în care zace moartă credința noastră. Sfântul Apostol Iacov declară moartă credința fără fapte și se întreabă: „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are?” (Iacob 2, 14). 

Care sunt faptele credinței?

Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți ne-a lămurit faptul că cei care cred în Hristos nu Îl pot mărturisi fără slujirea celor suferinzi, fără a oferi ajutorul lor acolo unde există lipsuri, foame, boală, necazuri. „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12, 26), ne spune Mântuitorul nostru. Hristos nu a stat prin case de distracții, nu a petrecut timpul cu oamenii îndestulați, nici cu discuții filozofice fără rost, ci a fost aproape de oamenii bolnavi, înfometați, dezorientați, căzuți în tot felul de păcate, pentru a le aduce iertare, vindecare, lumină. Locul omului credincios este așadar acolo unde există nevoie de ajutor. Astăzi, cei patru oameni credincioși sunt pe un acoperiș pentru a mijloci vindecarea slăbănogului. 

Unde ar trebui să fim noi?

Am putea fi alături de copiii ale căror visuri se frâng fără ajutorul nostru material și spiritual. Am putea fi alături de bolnavii și întristații care fără cercetarea noastră se prăbușesc în deznădejdea singurătății. Am putea fi alături de tinerii care prin prețuirea și încurajarea noastră ar putea să își găsească un drum mai bun în viață. Am putea fi chiar în propria curte, punând totul în ordine ca nimeni să nu mai fie nevoit să ne suporte dezordinea. Am putea fi în fața blocului nostru vopsind ușa de la intrare ruginită de ani buni, pe care nimeni nu se deranjează să o recondiționeze. Am putea fi în parcul de joacă al copiilor noștri îndepărtând de acolo lucrurile care i-ar putea răni pe copilași. Am putea fi cu mai multă râvnă și corectitudine la locul nostru de muncă, devenind pildă de slujire tuturor. Am putea fi membri mai activi ai Bisericii, dedicându-ne mai mult binelui comunității.

Prin astfel de fapte devine credința noastră o mărturie și de astfel de slujitori are nevoie Hristos. Are nevoie de oameni cărora le pasă de familia lor, de Biserica lor, de orașul lor, de țara lor. Are nevoie de oameni care să unească oamenii în jurul unor trainice valori și simboluri de credință și de identitate. Are nevoie de oameni care să-i strângă în jurul lor pe cei care își pun cu bucurie darurile în slujirea semenilor. Are mare nevoie de cei care ne pot dovedi că putem face minuni atunci când devenim o comunitate slujitoare lui Dumnezeu și semenilor. Are nevoie de oameni care să pre­țuiască oamenii și să îi unească, nu să îi dezbine. Are mare nevoie de oameni a căror credință este molipsitoare prin forța ei de a trezi inimile celorlalți și de a le angaja în slujirea binelui. Tu poți fi unul dintre ei. Crede și implică-te! Gesturile mici pot face minuni mari.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Grigorie Palama  -   Duminica a 2-a din Post  -   predica  -   Vindecarea slabanogului din Capernaum