Să unim fapta bună cu smerenia

Duminica a XXXIII-a după Rusalii

(a vameşului şi a fariseului)

Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus la templu ca să se roage - unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

„Duminica Vameşului şi a Fariseului“, denumită astfel după Evanghelia rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioadă a anului bisericesc, ce cuprinde Postul Sfintelor Paşti şi cele trei duminici pregătitoare (duminica Vameşului şi a Fariseului, cea a Fiului Risipitor şi cea a Înfricoşătoarei Judecăţi). Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numită Triod şi folosită cu preponderenţă în acest interval, care conţine unele canoane alcătuite din trei cântări (ode), şi nu din nouă (opt), aşa cum sunt alcătuite canoanele obişnuite.

Repere ale urcuşului spre Înviere

Perioada Triodului este un timp de meditaţie asupra vieţii noastre duhovniceşti, de ascultare mai atentă a Sfintei Scripturi, o perioadă de pocăinţă şi de spovedanie, de împărtăşire mai deasă şi de înnoire sufletească, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Înaintea începerii Postului Mare, Biserica a rânduit trei duminici pregătitoare, ca să învăţăm că pentru înnoirea vieţii noastre sufleteşti, pentru învierea sufletului din moartea păcatului şi pentru întâlnirea lui cu Hristos Cel răstignit şi înviat, sunt esenţiale trei lucrări mari, şi anume: rugăciunea smerită, pocăinţa sinceră şi milostenia generoasă. Aşadar, Biserica a rânduit aceste duminici pregătitoare spre folosul nostru duhovnicesc, ca noi să pornim la drum cunoscând care sunt scopul şi traseul urcuşului nostru duhovnicesc spre Înviere, dar şi care sunt mijloacele prin care noi ne pregătim pentru a primi lumina Sfintelor Paşti.

Să învăţăm de la fariseu fapta cea bună, iar de la vameş, rugăciunea smerită

Evanghelia acestei duminici este, înainte de toate, un îndemn la rugăciune smerită. Prin pilda pe care ne-o spune, Mântuitorul Hristos ne învaţă că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu, ci numai rugăciunea smerită, făcută întru umilinţă. Ceea ce ne învaţă Mântuitorul în concluzia lecturii Evangheliei acestei duminici este esenţa învăţăturii Sale despre rugăciunea smerită, şi anume: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa“. Cu alte cuvinte, rugăciunea care ne înalţă este rugăciunea făcută întru smerenie, iar rugăciunea care ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu şi ne dăunează din punctul de vedere spiritual este rugăciunea făcută cu mândrie.

Rugăciunea fariseului, aşa cum ne arată Evanghelia, era una făcută „în sine“, adică în sufletul său şi pentru sine, încât nimeni nu auzea rugăciunea fariseului, la fel cum nimeni nu ştia ce se petrece în mintea şi în inima vameşului. Prin urmare, Evanghelia ne învaţă că Dumnezeu cunoaşte gândurile şi aude rugăciunile oamenilor (cf. Psalm 93, 9), chiar şi atunci când acestea se exprimă fără cuvinte. De aceea, Mântuitorul, Dumnezeu-Omul, a spus că fariseul se ruga „în sine“, zicând: „Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig“.

Evanghelia ne mai spune că fariseul stătea drept, „iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“. Atât poziţia semeaţă a fariseului, cât şi cea smerită a vameşului dezvăluie stările lor sufleteşti: mândrie şi mulţumire de sine în cazul fariseului, pocăinţă şi smerenie în cazul vameşului. Iată amănunte care la prima vedere par lipsite de importanţă, dar, în realitate, cuprind sensuri sau înţelesuri deosebite, încât nici un cuvânt nu este de prisos în Sfânta Evanghelie.

Din descrierea poziţiei şi a atitudinii din rugăciune a vameşului şi a fariseului, învăţăm, aşadar, că rugăciunea de pocăinţă nu este numai o lucrare sufletească, ci şi una trupească, sau mai precis o lucrare duhovnicească a sufletului şi a trupului împreună. Urmând pilda vameşului păcătos, dar smerit, din Evanghelie, în perioada postului, şi noi, creştinii, facem multe metanii şi închinăciuni ca semn de smerenie şi de pocăinţă, întrucât simţim cum păcatul ne trage spre cele pământeşti şi spre moarte, însă mila sau harul lui Dumnezeu şi iertarea Lui ne ridică spre cele cereşti şi spre lumina vieţii veşnice.

Din Evanghelie se vede că fariseul este un om drept, dar mândru, în timp ce vameşul este un om păcătos, dar smerit. Prima concluzie pe care o putem trage la auzirea acestei Evanghelii este aceea că Dumnezeu preferă un păcătos smerit unui drept mândru. Totuşi, cântările Triodului, în care Evanghelia este tâlcuită duhovniceşte, lasă să se înţeleagă că această preferinţă a lui Dumnezeu pentru smerenie nu înseamnă aprobarea păcatelor vameşului şi nici nesocotirea faptelor bune ale fariseului. Ca atare, Triodul ne îndeamnă să imităm virtuţile sau faptele bune ale fariseului, dar mai ales să avem smerenia vameşului. Aşadar, Biserica ne îndeamnă, deodată, la fapte bune şi la smerenie multă.

Numai smerenia deschide uşile iertării păcatelor

Analizând cu atenţie felul în care se rugau atât fariseul, cât şi vameşul, vedem o mare diferenţă între cei doi. Deşi, formal, fariseul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, spunând în grabă: „Dumnezeule, îţi mulţumesc…“, nu o face pentru a recunoaşte că ceea ce a săvârşit bine a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci pentru a se lăuda pe sine. Aşadar, el transformă, foarte repede, mulţumirea adusă lui Dumnezeu într-o mulţumire de sine, într-o felicitare adresată sieşi în prezenţa lui Dumnezeu ca martor: „Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni…“

În rugăciunea sa, fariseul nu doar se gratifică sau „se lustruieşte pe sine“ printr-o prefăcută mulţumire adusă lui Dumnezeu, ci îi şi judecă pe alţii. Prin urmare, rugăciunea sa nu este o rugăciune adevărată, deorece fariseul foloseşte mulţumirea adusă lui Dumnezeu ca pretext atât pentru a se lăuda şi a se înălţa pe sine, cât şi pentru a denigra şi a înjosi pe aproapele său, pe vameş.

Chiar dacă, în sens strict, ceea ce spune fariseul în rugăciunea sa – că posteşte de două ori pe săptămână, că dă zeciuială din tot ce câştigă - este perfect adevărat, faptul că se laudă pe sine şi judecă pe alţii, în loc să mulţumească lui Dumnezeu pentru harul şi ajutorul primit în săvârşirea faptelor bune, face ca rugăciunea lui să nu fie înălţare, ci coborâre, nu doar sub nivelul vieţii duhovniceşti, ci şi sub nivelul bunului simţ şi al bunătăţii elementare umane.

Spre deosebire de fariseu, vameşul, „stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“.

Atât vameşul, cât şi fariseul au trecut de uşile templului din Ierusalim, în care au început să se roage, însă numai smerenia vameşului care s-a pocăit cu adevărat a deschis uşile milostivirii cereşti. Adică numai smerenia deschide „uşile pocăinţei“ şi ale iertării păcatelor.

Cine se pocăieşte prin rugăciune smerită îşi poate îndrepta viaţa

În societatea iudaică veche din timpul Mântuitorului Iisus Hristos, fariseii reprezentau o clasă de elită, în timp ce vameşii erau consideraţi oameni care trebuie dispreţuiţi, din două motive. În primul rând, pentru că se aflau în slujba ocupantului roman, iar în al doilea rând, pentru că, obţinând dreptul de a colecta impozitele de la populaţie, nu se puteau abţine de la a face abuz de funcţia lor. Ei colectau de la oameni mai mult decât le îngăduia legea, fiind tentaţi să se îmbogăţească pe căi necinstite, devenind răpitori, arătându-se peste măsură de lacomi şi nemiloşi faţă de semenii lor.

Totuşi, într-un context în care fariseii se bucurau în societate de o apreciere deosebită, iar vameşii de un dispreţ general, Mântuitorul rosteşte această pildă, tocmai pentru a arăta că dacă păcătosul îşi recunoaşte şi regretă păcatele săvârşite are şansa îndreptării, însă fără smerenie nu poate dobândi mântuirea nici cel ce pretinde a fi un om drept.

Sufletul smerit este înălţat de iubirea lui Dumnezeu

Smerenia îl face pe om sincer şi recunoscător, pentru că prin smerenie omul vede nu doar binele săvârşit până la un moment dat, ci vede şi pe Cel ce îl ajută să facă binele, pe Dumnezeu, Care a spus „fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5), adică nimic bun.

Nici o clipă nu trebuie să uităm că tot ceea ce săvârşim bine cu gândul, cuvântul şi cu fapta, săvârşim prin harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, în rugăciunea adevărată, credinciosul preamăreşte mai întâi pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale şi Îi mulţumeşte cu smerenie pentru ajutorul primit de la El în săvârşirea faptelor bune şi în cultivarea virtuţilor.

Numai rugăciunea săvârşită întru smerenie ne ajută să fim cu adevărat realişti, pentru că în rugăciunea smerită vedem nu numai ceea ce am realizat, ci şi cât de mult mai este de făcut. Oricâte fapte bune am săvârşit, trebuie să recunoaştem că totdeauna este loc de mai mult şi de mai bine.

Rugăciunea smerită este mântuitoare şi sfinţitoare, deoarece ea ne umple de prezenţa lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea adevărată este însăşi prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se roagă. Când omul se smereşte, adică se goleşte de sinele egoist, atunci se umple de prezenţa smerită, iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu. Când însă omul este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezenţa iubitoare şi smerită a lui Dumnezeu. De aceea, Evanghelia acestei duminici spune că „oricine se înalţă pe sine se va smeri“, adică va fi umilit, va cădea, va decădea şi se va micşora spiritual. Uneori cel ce se înalţă pe sine se va smeri, în înţelesul că uneori va fi smerit sau umilit de oamenii care îl dispreţuiesc şi îl pedepsesc tocmai din cauza aroganţei sau a orgoliului său.

Cine se iubeşte pe sine în mod pătimaş şi exclusivist nu-L poate iubi cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său. Ca urmare, omul virtuos dar mândru devine foarte adesea judecător aspru al altora, incapabil să respecte şi să preţuiască sincer pe altcineva decât pe sine şi cu atât mai puţin să se roage pentru altcineva. Însă prin rugăciunea smerită înaintea lui Dumnezeu omul se deschide, se leapădă de sinele egoist, iar sufletul său primeşte harul lui Dumnezeu Cel milostiv. De aceea Evanghelia ne arată că „Cel care se smereşte pe sine se va înălţa“, adică va fi înălţat, deoarece sufletul care Îl are pe Dumnezeu ca centru al veţii sale se luminează şi se ridică, sau creşte în relaţia cu Dumnezeu, fiind înălţat în iubirea lui Dumnezeu.

Rugăciunea smerită este temelia vieţii duhovniceşti

Evanghelia acestei duminici este un „îndreptar de rugăciune“, deoarece ne arată că numai rugăciunea smerită este temelia vieţii şi creşterii noastre spirituale sau cale de înaintare spre Hristos Cel răstignit şi înviat. Numai rugăciunea smerită vindecă sufletul de rănile păcatului şi de mândrie, cultivând trezvia duhovnicească, pentru a nu cădea în mulţumirea de sine ca lenevire duhovnicească şi slăbire în iubire de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Rugăciunea smerită înaintea lui Dumnezeu Cel sfânt şi bun este un fel de oglindă care ne arată că ceea ce am făcut bine este foarte puţin în raport cu binele pe care trebuia să-l facem în viaţa noastră, pentru a ne asemăna cu Dumnezeu în sfinţenie şi bunătate.

Rugăciunea smerită luminează şi lărgeşte sufletul omului pentru a primi harul lui Dumnezeu în el şi pentru a iubi pe aproapele său. Omul smerit nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru toţi cei din jurul lui, pentru membrii familiei sale, pentru toţi oamenii din comunitatea în care trăieşte şi pentru toţi oamenii suferinzi şi necăjiţi din lumea întreagă, „pentru tot sufletul creştinesc, necăjit şi întristat care are trebuinţă de mila şi ajutorul lui Dumnezeu“, cum se spune într-una din rugăciunile Bisericii noastre (Litia, ectenia a treia).

Rugăciunea smerită este în primul rând temelia iubirii duhovniceşti adevărate. Nimeni nu poate iubi cu adevărat când iubirea sa este mândră sau arogantă, dispreţuitoare şi judecătoare a altora, deoarece adevărata iubire este „binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte“, după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel ( I Corinteni 13, 4).

Din rugăciunea smerită izvorăşte iubirea milostivă pentru toţi oamenii

Sfânta Evanghelie din prima duminică a Triodului ne arată că rugăciunea smerită este treapta de bază a urcuşului duhovnicesc spre Înviere. Duminica a doua (duminica Fiului risipitor) ne arată că a doua treaptă sau condiţie a învierii sufletului din moartea păcatului este pocăinţa sinceră, adică hotărârea de a ne lepăda de un trecut păcătos şi apăsător, pentru a începe o viaţă trăită după voia lui Dumnezeu. Apoi, d,uminica a treia a Triodului cea dinaintea începutului Postului Mare (a Înfricoşătoarei Judecăţi), ne arată că postul, ca perioadă de rugăciune şi pocăinţă, trebuie neapărat unit cu milostenia ca ajutorare a celor în nevoi.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această duminică, primă a perioadei Triodului, să fie un început temeinic pentru o rugăciune smerită, care nu exclude, ci cuprinde în ea şi rugăciunea pentru semenii noştri, deoarece Dumnezeu voieşte „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4).

Aşadar, mai ales în această perioadă trebuie să ne rugăm mai mult, nu numai pentru noi, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea tuturor oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin!