Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Suferința nedreaptă și sănătatea reală

Suferința nedreaptă și sănătatea reală

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă - 25 Oct, 2015

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)
Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

În duminica aceasta Biserica a rânduit să se citească la Sfânta Liturghie un text din Evanghelia după Sfântul Luca în care se istorisesc modul și condițiile în care Mântuitorul a săvârșit o minune. Minunea a fost istorisită de toți Evangheliștii sinoptici. A fost o minune săvârșită de Mântuitorul la începutul activității Sale publice. În Capernaum făcuse mai multe minuni: a făcut ca Simon Petru și cei dimpreună cu el să pescuiască într‑un loc și la un moment când în mod normal nu puteau pescui atâta pește, vindecase pe soacra lui Petru, pe sluga sutașului și pe alți bolnavi. Dintr‑odată hotărăște să treacă de cealaltă parte a lacului Ghenizaret, în partea de răsărit. Probabil că voia să le arate ucenicilor că nu era doar un taumaturg și un învățător excepțional, ci mai ales Biruitor al răului ipostaziat.

Corabia cu care Mântuitorul și ucenicii au mers spre malul estic al lacului Ghenizaret a navigat, se pare, noaptea, pe o vreme furtunoasă (Evanghelistul ne spune că Iisus dormea, nu avea cum să doarmă ziua). Cu acea ocazie Mântuitorul a potolit furtuna ce se iscase pe mare. Evanghelistul Luca ne relatează că locul unde au coborât era ținutul gherghesenilor.

Decapole, un ținut cu populație mixtă: evrei și păgâni

De pe vremea lui Alexandru cel Mare mulți greci au venit și s‑au stabilit în Orientul Apropiat și au ajuns să conducă politica, economia și cultura a zece orașe: Skytopolis, Hippos, Gadara, Pella, Canata, Gherasa, Filadelfia, Abila, Dion, Rafana, uneori Damasc. Zona de influență a acestor orașe era denumită Decapole. Gherghesa făcea parte din Decapole.

Cetatea Gherghesei se găsea chiar pe țărmul lacului Ghenizaret. În spatele cetății începea o pantă abruptă ce ducea spre culmile înalte care astăzi se numesc „Înălțimile Golan”. În această pantă erau săpate morminte sau erau amenajate morminte în micile grote din versantul abrupt. La nord de Gherghesa se vărsa în lac râul Samah, care constituia, de altfel, granița dintre ținutul stăpânit de Irod și Decapole. Majoritatea locuitorilor din Decapole erau neevrei, dar, între ei, locuiau și evrei. În anul 1970, cu ocazia construirii unei șosele, s‑au descoperit ruinele unei biserici și ale unei mănăstiri datând din secolul al V‑lea. Aceasta i-a făcut pe specialiști să considere că primele generații de creștini au socotit, cu siguranță, că evenimentele istorisite de Evangheliștii sinoptici s‑au petrecut în această regiune, de unde și ruinele mănăstirii și ale bisericii (cf. Gustav Dalman, Der Neue Bibelatlas, p. 74; Archeogisches Bibellexicon, pp. 138, 152).

„Nebunul” cetății știa cine este Iisus și credea în El

De îndată ce Mântuitorul a pus piciorul pe celălalt țărm al lacului Ghenizaret, a fost întâmpinat de un om demonizat. Era o persoană care băgase groaza în lume: rupea hainele de pe el, era violent într‑atât, încât măsurile luate de concitadinii lui de a‑i neutraliza violența erau inutile. Cu o putere deosebită, demonizatul rupea lanțurile și obezile cu care‑l legau localnicii. Băgase frica în toți locuitorii întregului ținut. Toată lumea fugea de el. Acesta nu locuia în casă, ci în mormintele din malul abrupt al colinelor din spatele Gherghesei.

Surprinzător, de îndată ce Iisus pune piciorul pe țărmul gherghesean, demonizatul se comportă cu reverență față de Iisus. Acesta reacționează însă cu totul nepotrivit pentru „un asemenea gest de reverență”: poruncește duhului necurat să iasă din om (Lc. 8, 29). Constatând că Iisus nu dă curs modului său de a‑l întâmpina (i se închinase, dar închinarea lui era ipocrită), demonizatul începe să strige: „Ce am eu de‑a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog, nu mă chinui!”

Este momentul în care se vede evident că „nebunul” cetății nu era nebun, ci posedat de un duh necurat. El știa cine era Iisus: Fiul Dumnezeului Celui prea Înalt. Credea că este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta ne duce cu gândul la ce înseamnă credința fără fapte și la ce înseamnă credința dove­dită prin fapte. Demonii știu că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, că‑i va judeca, dar toată credința și știința lor nu‑i schimbă.

Prezența satanei nu creează armonie, ci anormalitate

O credință prin care recunoști că există Dumnezeu, că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, dar care nu este fidelitate față de Cel în Care crezi, ci trăiești potrivit propriilor tale ambiții, te va pune în situația de a recunoaște că, de fapt, chiar de crezi că Dumnezeu există, între tine și El nu este nici o legătură. Este constatarea pe care demonii înșiși o fac la întâlnirea cu Iisus: „Ce legătură este între mine și Tine?” Desigur, niciuna! Ce legătură ar putea fi între Dumnezeu și satana? Niciuna! Fără numai aceea că Dumnezeu l‑a creat și pe el, din care cauză și acesta trebuie să‑i arate supunere. Dacă omul violent ar fi fost doar un bolnav psihic, nu ar fi făcut distincție între proaspăt‑veniții în ținutul Gherghesenilor și ceilalți oameni cu care se întâlnea uneori. Ar fi fost violent și cu aceștia, or, el n‑a fost. A strigat la Iisus cu teamă și L‑a implorat. Aceasta arată că era capabil de luciditate. Că nu era vorba de o întâlnire cu un bolnav psihic reiese și din reacția turmei de porci în care Iisus a permis legiunii de diavoli să intre: porcii s‑au agitat și s‑au speriat în așa fel, încât s‑au aruncat în mare și au murit. Prezența satanei nu creează armonie, ci anormalitate și moarte. Animalele par a fi mai sensibile la acțiunea duhurilor rele decât unii oameni: nu pot trăi cu duhurile rele în mijlocul lor.

De aici înțelegem că motivația venirii Mântuitorului pe țărmul gherghesean a fost scoaterea demonilor din acel om și readucerea lui la normalitate și că obiectivul prezenței Sale ca Om pe pământ este alungarea Necuratului din orice loc unde El este prezent. Nu L‑a interesat altceva.

Vedem acest lucru din faptul că nu a avut nici o reacție la rugămintea gherghesenilor de a le părăsi ținutul. Paznicii porcilor au alergat în cetate și i-au anunțat pe locuitori de cele petrecute. Venind la Iisus și văzând pe fostul îndrăcit, îmbrăcat, cu mintea‑ntrea­gă, stând cuminte la picioarele lui Iisus, și porcii înecați, locuitorii cetății L‑au rugat pe Iisus să părăsească ținutul. Acești oameni, scăpați de primejdia zilnică a celui îndrăcit pe de o parte, păgubiți de înecarea porcilor pe de altă parte, nu I‑au reproșat Domnului paguba, nici nu și‑au arătat bucuria că i‑a scăpat de teroare, ci și‑au arătat pur și simplu indiferența față de prezența Sa. Erau mai interesați de un Iisus Care pleacă de la ei decât de un Iisus Care venise.

Indiferența față de Hristos, mediul propice pentru demonizare

Nu știm ce se petrecea dincolo de zidurile cetății, dar cu siguranță acolo era un mediu fără Dumnezeu, unde cetățenii aveau toate șansele să fie infestați cu puterea diavolului. Spațiul în care este respinsă prezența lui Dumnezeu nu rămâne gol. Este ocupat de potrivnicul Său, care poate manipula în fel și chip pe cei care se simt bine fără Dumnezeu, fără ca ei să realizeze că sunt demonizați. Ce voiau demonii‑legiune, înainte ca Iisus să înceapă procesul de exorcizare a omului? Voiau să fie lăsați în pace. Exact ceea ce locuitorii cetății au cerut Mântuitorului! Dacă omul trăiește în atmosfera răutăților de tot felul, în mijlocul smintelilor de tot felul, al unor exemple grave de necredință, de dezinteres pentru cele sfinte, de dezmăț, vulgaritate și necurăție, respiră zilnic aerul îmbâcsit de duhurile răutății și are toate șansele nefericite de a se molipsi de toate necurățiile, făcându‑se locuință a satanei. Indiferența locuitorilor Gherghesei față de prezența lui Hristos la ei a arătat că acea cetate era una probabil prosperă din punct de vedere material, dar mediu propice demonizării oamenilor.

Boala neuropsihică și posedarea demonică

Meditând la episodul acesta din viața Mântuitorului Hristos, istorisit de Evanghelistul Luca, merită semnalat faptul că acesta era medic de profesie, deci om cu un dezvoltat simț al realității. Cu toate acestea, citind Evanghelia în versiunea lăsată de el, vedem că ea este marcată de lupta continuă a lui Iisus cu satana: ispitirea (Lc. 4, 1), vindecarea demonizatului din sinagogă (Lc. 4, 33), vindecarea fiului îndrăcit (Lc. 9, 39 și urm.), Iisus dă putere ucenicilor să alunge demonii (Lc. 10, 19 și urm.), a scos dintr‑un om un duh rău care‑l făcuse mut pe cel posedat (Lc. 11, 14 și urm.). Luca era și un om duhovnicesc. Cu ochiul lui realist, dar și cu maturitate duhovnicească, Evanghelistul Luca făcea distincție între bolile organice de care Iisus vindeca pe unii și îndrăcire de care i‑a vindecat pe alții. Din păcate, posedarea de diavol a fost și a rămas o realitate pe care o percepem în fel și chip. Sau, de multe ori, n‑o percepem. Ca să distingem posedarea de diavol de bolile neuropsihice este nevoie de un foarte dezvoltat simț al realității și de maturitate duhovnicească. Altfel, riscăm să facem confuzie sau să nu distingem pe una de cealaltă, așa cum au făcut gherghesenii: îl vedeau pe concetățeanul lor că nu era normal, dar, în ciuda anormalității lui, se pare că gher­ghesenii se obișnuiseră cu el. Nu de puține ori, anormalitatea foarte frecventă ne lasă impresia firescului: un nebun în plus sau în minus, într‑o cetate de indiferenți la prezența lui Dumnezeu, pare a fi ceva obișnuit. În numele acestei obișnuințe cu anormalitatea, în loc să se minuneze că Iisus i‑a scăpat de primejdia întâlnirii cu acel om, cetățenii Gherghesei s‑au înspăimântat (Lc. 8, 35). Normalitatea înspăimântă, desigur, pe cei care se hrănesc în mod obișnuit cu anormalitățile.

Merită reținut că nu orice boală neuropsihică, nu orice lipsă de educație înseamnă posedare de diavol, așa cum posedarea de diavol nu trebuie să se manifeste neapărat în mod violent. În ispitirile Mântuitorului vedem că satana poate acționa asupra omului și în forme subtile sau în indiferență (ca la ghergheseni). Insensibilitatea față de prezența și lucrarea lui Dumnezeu este tot atâta formă de manipulare diabolică, dacă nu de demonizare. Cea mai obișnuită formă de demonizare, de lăsare a satanei să ne domine, este complacerea în stări pătimașe care nu‑i permit lui Iisus să acceadă la noi. Când spun „stări pătimașe” nu mă refer doar la cele legate de alcool, de sexualitate, de tutun sau de droguri, ci și la cele subtile, cum ar fi: vorbirea deșartă și vorbirea vulgară (coprolalia), dorința de dominare a aproapelui (mai ales când socotești că funcția ți‑o permite, uitând că tocmai funcția superioară trebuie să fie stimulentul smereniei tale), toate cele care vin din minciună (fie că se numesc manipulare sau abilitate), toate cele care creează dependență de cu totul altceva și de cu totul altcineva decât de Dumnezeu și de iubirea de semeni. Baza simptomatologiei patimilor stă în diminuarea iubirii adevărate (care nu desconsideră și nu mani­pulează). Iar acolo unde nu este dragoste apar nepăsarea, duș­mă­nia, intoleranța, irascibilitatea când ți se spune altceva decât cele pe care vrei să le auzi, toate formele de gândire și comportament maniacal, invidia și altele.

Mărturisirea bunătății lui Dumnezeu, starea de normalitate a omului

Spuneam la început că venirea Mântuitorului în ținutul gherghesenilor a avut obiectivul aducerii la normalitate a unui om. După ce a fost vindecat, omul a cerut lui Iisus să‑L urmeze. Iisus a considerat că nu urmarea Sa, în sensul fizic al cuvântului, îi era eficientă acelui om, ci urmarea prin mărturisire. De aceea i‑a spus: „Întoarce‑te acasă și povestește tot ce ți‑a făcut ție Dumnezeu!” Iar omul a plecat și a vestit în toată cetatea tot ceea ce‑i făcuse Iisus” (Lc. 8, 39).

Aceasta este normalitatea reală. Nu numai însănătoșirea fizică, uneori și duhovnicească, ci mărturisirea rațiunii autenticei însănătoșiri. Aceasta constă în eliberarea de orice formă de posedare de cel rău. După Sfântul Botez, spun Sfinții Părinți, diavolul nu mai poate intra în om. Acolo, în adâncul omului, este prezent Dumnezeu prin harul conferit în baia Botezului. Sunt alte forme însă de posedare: din afară, prin sugestie. Evitarea riscului unei asemenea forme de posedare va fi posibilă cu condiția să facem din viață o ocazie în care să dăm mărturie despre cât bine ne‑a făcut fiecăruia dintre noi Dumnezeu.

Iisus S‑a întors în Capernaum, dar a lăsat în Decapole un mărturisitor. Aceasta, calitatea de mărturisitor al lui Hristos, este starea de normalitate la care suntem chemați în orice cetate sau mediu ne‑am găsi, mai ales în cele care se manifestă ca indiferente la prezența lui Hristos. Devenim cu atât mai sănătoși și normali, cu cât suntem mai sinceri, mai angajați și mai râvnitori în a‑L mărturisi pe Hristos.