Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Un misionar născut din întrebări

Un misionar născut din întrebări

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - 06 Mai 2018

Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) Ioan 4, 5-42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Evanghelia Duminicii a 5-a după Paști conține un text lung și redă o discuție pe care Mântuitorul Hristos a avut-o cu o femeie din Samaria, un ținut socotit de către evrei blestemat și spurcat. Locuitorii ținutului Samariei, urmași a două triburi ale lui Israel, Efrem și Manase, erau și ei etichetați cu aceleași apelative. Desigur, ne întrebăm: De ce?

În timpul invaziei și robiei asiro-babiloniene (circa 605-538 î.Hr.), regele Salmanasar al Asiriei a repopulat Samaria, după ce o bună parte din populație a fost deportată în Babilon, cu cinci ­triburi păgâne asiatice (4 Reg. 17, 24-44). Puținii evrei care au scăpat de deportare s-au amestecat cu populaţia păgână, adusă pentru colonizare, transformându-se într-un fel de popor hibrid, eterogen, care practica, în afară de cultul Dumnezeului lui Israel, și ritualuri idolatre păgâne. Apoi, în timpul restaurării Ierusalimului, după exilul babilonian, evreii au refuzat să colaboreze cu această populaţie la restaurarea Templului. Aceasta a fost scânteia care a aprins focul unei rivalităţi deschise, ce a culminat printr-o sciziune religioasă între cele două popoare şi prin construirea de către samarineni a unui templu pe muntele Garizim, rival celui din Ierusalim. Așadar, acesta este motivul pentru care iudeii evitau orice contact cu samarinenii, ocolindu-i pe valea Iordanului, în drumul lor spre sau dinspre Ierusalim, Cetatea Sfântă.

Femeia cu care Mântuitorul întreține un dialog nu e alta decât o anonimă locuitoare a unui sat, numit Sihar, din acest ținut samarinean. Evanghelistul nici nu-i reține numele. Dar, cu toate acestea, ea intră în istoria creștinis­mului: ocupă un loc în pictura bisericească, i se dedică o duminică în calendarul creștin și, nu în ultimul rând, pagini întregi în exegeza biblică.

Dar să vedem cine este, totuși, această „ilustră anonimă"? Ce-a făcut ea și în ce a constat dialogul ei cu Mântuitorul lumii?

O apă care ajunge pentru veșnicie

Domnul trece într-o zi prin Samaria. Este pregătit să înfrunte un scandal. Nu era simplu, ca iudeu, să treci prin Samaria. Dar Iisus o face. Și ajunge cu ucenicii la marginea unui sat. Acolo era o fântână. Obosit de drum, se oprește lângă ea să se odihnească, iar ucenicii pleacă în sat să cumpere mâncare. În acest timp, a venit din sat o femeie să scoată apă. Aceasta e anonima samarineancă, care a rămas în istoria lui Iisus. Spre surprinderea ei și împotriva oricărei concepții iudaice despre samarineni, Iisus îi cere apă, zicându-i: „Dă-Mi să beau!" Recunoscându-L după îmbrăcăminte că este iudeu, femeia nu i-a adresat nici un cuvânt când a venit la fântână și L-a văzut acolo. Dar acum îi replică: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă...? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii". Și nu-i oferă apă. Aștepta o explicație la întrebarea pusă. Și Iisus i-o dă, numai că una extrem de ciudată: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie". Apă vie!? Ce înseamnă asta?, se va fi întrebat ea. Nu înțelegea nimic din acest joc de cuvinte. De aceea, nici nu intră în logica lor, replicându-i lui Iisus din perspectiva unei rațiuni, la fel de lipsită de logică: „Nici găleată nu ai, iar fântâna este adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?" (Ioan 4, 11). Fântâna aceea, pe care o cunoștea de o viață, nu avea decât apa pe care ea o știa. Nu era vorba de nimic miraculos în ea. Era o apă obișnuită și nimic mai mult. Și mai adăuga ceva în logica ei: „Că nu vei fi tu mai mare decât Iacob, părintele nostru, care era în măsură să facă minuni?" Și Iisus îi răspunde, din nou, în cuvinte stranii pentru ea: „Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică" (Ioan 4, 13-14).

Este foarte probabil ca femeia să nu fi priceput nimic nici acum, dar o apă care să-i ajungă pentru o viață e drept că o ispitea. De aceea, i-o cere lui Iisus: „... dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot". Mântuitorul își dă seama că n-a înțeles tâlcul cuvintelor Lui, de aceea nici nu-i mai răspunde la cerere și mută discuția într-un alt registru. Așadar, atât timp cât samarineanca a văzut în Iisus doar un simplu iudeu, n-a înțeles nimic din tot ceea ce Acesta i-a spus și i-a oferit. De aceea, Îl și refuză. Este, aici, imaginea în care omul Îl refuză pe Dumnezeu tocmai pentru că nu Îl înțelege.

Iisus Prorocul

Dialogul relatat în acest tablou este deschis de cuvintele lui Iisus: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici". Femeia I-a răspuns, zicând: „N-am bărbat" (Ioan 4, 16-17). Mântuitorul o supune la o probă de sinceritate. Nu este exclus ca El să fi făcut asta pentru ca ea să merite mai departe continuarea dialogului. Femeia spune adevărul. Și lui Iisus i-a plăcut și îi răspunde: „Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus" (Ioan 4, 17-18). Expresia „Aceasta adevărat ai spus" s-ar putea traduce și astfel: „Aici ai spus ceva ce corespunde cu punctul de vedere al lui Dumnezeu".

Din această clipă, registrul discuției se schimbă. Se trece într-un alt plan, cu un alt partener de dialog: cu un proroc. Iisus-profetul îi descoperă acum femeii întregul său trecut. Ea rămâne stupefiată. Nu se întâlniseră niciodată. De unde, așadar, știa El toate acestea? Nu i se mai întâmplase așa ceva. Nu este exclus ca Iisus să-i fi spus și alte amănunte din trecutul ei. Este clar că evanghelistul sintetizează discuția, înregistrând doar esența. În clipa aceea, femeia își dă seama că nu discută cu un simplu iudeu. Și exclamă: „Doamne, văd că Tu eşti proroc! (Ioan 4, 19). Se va fi gândit în acel moment: Dumnezeu mi-a scos în cale un profet. Acest lucru nu se întâmplă oricând și oricui. E un privilegiu, este o ocazie cu care poate în veci nu mă voi mai întâlni. Ce-ar fi să-i pun eu întrebarea „națiunii mele", a locuitorilor Samariei, și anume: De ce suntem noi disprețuiți de către ei, iudeii, și evitați? Dacă mi-a spus atâtea lucruri din viața mea, cu siguranță, va ști să-mi răspundă și la această întrebare. Și-i zice: „Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, dar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm" (Ioan 4, 20).

Iisus nu-i dă doar un răspuns, ci mai mult decât atât: îi pune în față un adevăr de credință, unul dintre acelea în care El își delimita învățătura Sa de cea a Vechiului Testament, dar și de cea a nea­murilor. Ce-i spune acestei femei este că învățătura Sa e universală; că nu e destinată doar iudeilor, ci este și pentru ea, și pentru samarineni, dar și pentru toate neamurile. Și-i mai spune că Dumnezeu nu e doar în cer, distant față de lume, ci și lângă ei și încă, chiar acum; că e și cu cei din Ierusalim, dar și cu cei din Garizim, deodată și în același timp.

Atunci aude ea din gura lui ­Iisus Cine și Ce este Dumnezeul ei și al Lui și unde trebuie să I se închine. „Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte" (Ioan 4, 21-24). Iată ce aude anonima săteancă din Sihar! Aude că Dumnezeu nu mai poate fi adorat doar într-un singur loc; aude și definiția lui Dumnezeu. Aude că Dumnezeu este Duh. Și că, dacă e Duh, poate fi pretutindeni. Și, dacă e pretutindeni, vede și aude tot și pe toți. Doar Moise mai auzise o definiție a lui Dumnezeu, în Vechiul Testament, când i se spune că El (Dumnezeu) e „Cel Ce este". Așadar, femeia era la fel de importantă ca și Moise! Iată de ce a rămas în istorie!

Uluită de ceea ce auzise, mai mult neînțelegând decât pricepând, mută ea acum discuția într-un alt registru, și anume, în cel mesianic.

Întâlnirea cu Mesia

Văzând femeia că aude ceea ce nu-și putea închipui vreodată, se gândește că ar fi bine să profite de ocazie și să-și mai lămurească o întrebare. Nu este exclus ca ea să nu fi fost întru totul de acord cu spusele lui Iisus. De aceea, ceea ce nu i-a spus acest Profet va spune Cel pe care îl așteptau, adică Mesia. Așa că îi zice lui ­Iisus: „Ştim că vine Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune" (Ioan 4, 25). Cât de multe știa această femeie! Avea și o așteptare mesianică. Trebuie să-i fi plăcut lui Iisus afirmația, dar, de ce nu, și obiecția. Numai Mesia avea autoritatea de a face rânduială în conștiințele oamenilor, în cultul și în evlavia lor. Și-atunci, Mântuitorul o aduce în punctul culminant al descoperirii (revelării) Lui și-al așteptărilor ei, și-i spune: „Eu sunt, Cel care grăieşte cu tine!" (Ioan 4, 26). I-a spus trecutul, i-a răspuns întrebărilor, i-a răscolit așteptările. Iar acum, peste toate acestea, îi mai spune și că e în dialog cu Mesia; că se găsește în fața Lui; că e contemporană cu Cel pe care-l aștepta. Femeia trebuie să fi fost bulversată, uluită. Încheie brusc dialogul, își abandonează interlocutorul neașteptat și fuge în cetate.

Apostolul samarinean al lui Iisus

Cele întâmplate în continuare sunt relatate de către evanghelist în modul cel mai simplu: „Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?" (Ioan 4, 28-29).

Evanghelistul consemnează un amănunt deloc lipsit de semni­ficație: femeia și-a lăsat acolo găleata cu apă. Uitase de ce venise. N-o mai interesa apa. Uitase și de sete. Altceva o interesa acum. Alesese „apa lui Hristos" și nu „apa din fântâna lui Iacob!". Dovadă că, după întâlnirea cu Iisus, lucrurile firești își pierd din semnificație. Cele spirituale trec în fața celor materiale. Să ne-o imaginăm pe samarineancă alergând spre cetate, strigând în gura mare, în dreapta și-n stânga, chemându-i pe toți să vină, să vadă și să audă ceea ce ea a văzut și a auzit: „Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?". Nuanța de îndoială din întrebarea ei putea fi intenționată. Riscul de a fi fost etichetată ca o exaltată și, deci, nimeni să nu o ia în serios era mare. În plus, mai trăia și în concubinaj cu al șaselea bărbat. Nici reputația ei morală nu era, așadar, de invidiat. Dar spusele ei sunt luate în serios de către consătenii ei. Samarinenii, în mare număr, își părăsesc casele și munca și vin la fântână să-L vadă pe Acela, Omul minunat, despre care le vorbea femeia.

Evanghelistul ne spune că aceștia au stat de vorbă cu Iisus și că, apoi, L-au invitat să intre în cetatea lor. Nu știm ce au discutat cu El, ce L-au întrebat, dar e cert că-l invită în cetate numai după ce multe dintre cele pe care femeia li le va fi spus se vor fi adeverit. Mântuitorul acceptă invitația și, împotriva oricărei tradiții iudaice, rămâne la ei două zile. Și aceasta, pentru că El nu era altul decât Cel care avea dreptul să producă schimbarea, să schimbe concepțiile, să anuleze prejudecățile, să transforme ura în iubire.

Rezultatul rămânerii în cetatea Sihar este spectaculos: samarinenii se convertesc. Desigur, nu toți, dar cei mai mulți ajung să creadă în Iisus atât pe baza cuvântului Său, cât și pe cel al femeii. Evanghelistul consemnează: „Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: Mi le-a spus pe toate câte le-am făcut". Şi mult mai mulţi au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii" (Ioan 4, 39, 41-42).

Așadar, femeia a devenit un misionar pentru conaționalii săi. Ea a fost primul misionar laic pentru cetatea sa. Nu a chemat-o nimeni la apostolat, nu i-a dat nimeni acest mandat, dar s-a născut misionar și apostol din întrebările puse lui Iisus. Altfel spus, starea de vorbă cu Dumnezeu i-a schimbat statutul.

Mesajul Evangheliei

Fiecare om trebuie să devină un misionar în cetatea sa, mai mare sau mai mică, adică în societatea și în propria sa familie. Dar la acest statut ajungi numai după ce accepți să stai de vorbă cu Dumnezeu. Și acceptând, să asculți ce-ți spune și să întrebi ce nu înțelegi. Tot ceea ce-ți spune și toate răspunsurile la întrebările tale se află în cuvântul Lui, înveșnicit în slova inspirată a Sfintei Scripturi. Acolo Îl întâlnești; acolo Îl auzi vorbind; acolo Îți răspunde la întrebări!

Nu toți putem fi preoți hirotoniți și nu toți suntem chemați la această misiune specială la care sunt chemați doar unii, încă din pântecele mamei lor, cum spune Sfântul Pavel. Dar toți, de la cel mai mic până la cel mai vârstnic, de la drept la păcătos, de la învățat la neîn­vățat, toți suntem chemați să dăm mărturie despre Iisus. Mărturisiți-L pe Iisus! Părinții în fața copiilor, tinerii în fața colegilor! Mărturisiți-L la serviciu! Mărturisiți-L pe stradă, în autobuz, oriunde v-ați găsi! Spuneți câte v-a făcut Iisus, iertându-vă trecutul! Spuneți cum l-ați întâlnit pe Iisus în dezamăgirile și decepțiile tinereții! Spuneți cum l-ați întâlnit pe Iisus și câte v-a spus, când v-a ajutat să vă realizați profesional, când v-a ajutat să întemeiați o familie, când v-a mângâiat cu copii, când v-a ușurat greutățile bătrâneții, când v-a ajutat să scăpați de o suferință, când v-a scăpat din primejdii, cum v-a redat demnitatea, când alții v-au negat-o!

Spunând toate acestea cuiva, niciodată nu știi cine se va întoarce la Dumnezeu, ce suflet vei salva, ce viață vei recupera, pe care om pierdut îl vei recâștiga.

Nu înger, nu profet, nu apostol a vestit samarinenilor vestea despre Hristos, Mântuitorul lumii, ci o femeie, și încă una dintre cele păcătoase. Ea a fost trâmbița care a sunat o astfel de deșteptare. Azi, mai mult ca oricând, omenirea are nevoie de o renaștere în Duhul lui Dumnezeu. Pentru aceasta e nevoie de lucrători. Și noi toți putem fi aceștia.

Civilizația noastră, cu tot progresul ei material, nu va supra­viețui dacă nu renaște din punct de vedere spiritual. Creștinii trebuie re-încreștinați! Trebuie reînviate sfintele crezuri ale omenirii. Hristos trebuie proclamat din nou „Creator al acestui univers, Domn peste acest pământ și Dumnezeu al sufletelor și al minții". Toți suntem chemați la această lucrare.

Dacă, acum 2.000 de ani, Dumnezeu s-a folosit de o unealtă slabă, ca să mântuie o cetate, o femeie, și încă păcătoasă, El așteaptă acum, de la noi, să izbăvim nu o cetate, ci toate orașele și satele de relele care trebuie stârpite. Ceea ce este important nu e locul unde muncești, sau unde te găsești, ci zelul pe care îl arăți și conștiința cu care îți îndeplinești datoria de creștin.

Cele mai mângâietoare cuvinte, care sunt ca o cunună a vieții, sunt acelea pe care le-am putea auzi de la cineva: „Cred nu numai pentru cuvântul tău, ci pentru că eu însumi am auzit și știu acum cine este Iisus!".