Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Viața în Hristos e garanția dobândirii veșniciei

Viața în Hristos e garanția dobândirii veșniciei

Un articol de: Pr. Lect. Univ. Dr. Liviu Vidican-Manci - 15 Sep, 2019

Duminica după Înălțarea Cinstitei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

Marcu 8, 34-3; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Prima duminică după Înălțarea Sfintei Cruci vine să confirme că în Ortodoxie teologia Crucii e definitorie pentru întregul an bisericesc, iar viața duhovnicească se clădește pe Cruce și sub Cruce. Urcarea pe Golgota personală se dove­dește un continuum. Crucea ne aduce aminte de nedreptatea transformată în dreptate, de ura metamorfozată în dragoste. Ne mai aduce aminte că obiectul oprobriului public e transformat în semn al victoriei. Într-un cuvânt, de modul paradoxal în care viața biruie moartea. Sfântul Efrem Sirianul exprima această antinomică realitate, spunând „lucru minunat ca morții să omoare un om viu și victima să învie morții” (Imnele Păresimilor...).

Raportarea corectă la Cruce e dependentă de înțelegerea Crucii. Prin urmare, despre ce Cruce pomenește Evanghelistul Marcu? Fără îndoială, când Mântuitorul ne invită să ne luăm și să purtăm Crucea, nu se referă la obiectul în sine. Ar fi prea simplu! Orice creștin are o cruciuliță la gât și cel puțin o cruce în casă sau în mașină. Acelea sunt cruci mărturisitoare, dar nu Crucea despre care ne vorbește Domnul. Crucea pe care trebuie să o luăm și să o acceptăm este propria noastră viață, este ansamblul de gânduri și fapte, de evenimente și persoane din parcursul nostru prin vremelnicie spre eternitate. Și nu le acceptăm noi? Pentru a răspunde la această întrebare va trebui să decodăm nu numai modul cum ne vorbește Domnul, ci și scopul pentru care o face.

Harul vine doar acolo unde e lepădare de sine

În primul rând, observăm cu ușurință că invitația Lui este o provocare, iar în al doilea rând, că ne aflăm în fața unui paradox. A urma lui Hristos, Celui care a cunoscut ca nimeni altul oprobriul Crucii, este chemarea la nimicirea durerii, prin îndurarea ei, a rușinii prin iertare, a urii prin iubire. Dinamica urmării lui Hristos este mai mult decât putem înțelege prin trăirea religiozității noastre la nivel pur emoțional. E virtute! Unul dintre cele mai dificile acte este acela de a ne lepăda de noi, „lepădarea de sine”. Acest act de suprem eroism duhovnicesc înseamnă golirea de sine, imposibilă în afara unei voințe inundate de har. Un om care crește și se fortifică odată cu afundarea în viața păcătoasă și pătimașă e un om ce refuză viața, e calcifiat, o persoană inertă și în final paralizată duhov­nicește. Acesta nu numai că nu-și duce Crucea, dar o refuză. Cine crede că, refuzând, invalidează porunca sporește noaptea minții.

Luarea Crucii în discuție are scopul de a-i sensibiliza pe cei care o ignoră, pe cei care vor să câștige lumea fără a crește aripile Crucii personale. În fond, Mântuitorul nu neagă că lumea poate fi câș­tigată de aceștia, dar el întreabă „la ce-i folosește?”, pentru că e doar lumea! Exemplul personal al Domnului este grăitor. Până la urcarea pe Cruce a înfruntat o lume încurcată în păcat. Lăcomia, mândria, fățărnicia, insensibilitatea față de cei în nevoi, ticăloșia conducătorilor politici, dar mai ales „confiscarea” lui Dumnezeu în legi fără viață, au fost amendate de Mântuitorul. Nu a contat părerea celor care aveau puterea să-L răstignească, ci ascultarea cuvintelor Tatălui care dorea salvarea lumii. Și-a pierdut viața, dar a câștigat-o!

Cine câștigă o lume fără Dumnezeu nu iese pe plus

Ideea de „scăpare” și „pierdere” a vieții se prezintă ca un paradox și o realitate incomodă pentru creștinul zilelor noastre. „Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui.” Cum se poate să afirme așa ceva tocmai Stăpânul vieții? Nu păstrarea și perpetuarea vieții, scăparea ei, sunt scopul omului? Să vrei să-ți scapi viața și totuși acest efort să fie garanția pierderii ei sfidează logica.

Și, totuși! În primul rând, să urmărim corelațiile pe care le face Domnul. Viațălume și viațăHristos. Dacă scopul vieții este doar confortul trupesc, trăirea hedonistă, pătimașă, rezultatul este câștigarea lumii, dar a lumii ce-L exclude pe Dumnezeu, fără morală, fără sens. O formă a acestei înșelătoare „scăpări” a vieții este apostazia zilnică a celor care pentru a fi pe placul „grupului” sau al organizației se dezic de Dumnezeu, renunță la principii perene. Acest a fi „pe placul lumii” aduce, invariabil, moartea sufletească.

Expresia capătă și mai mult sens în cuvintele „cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele”. Uneori dăm dovadă de atâta naivitate, încât la cea mai mică adiere de curent ateist ne rușinăm, ne lepădăm, părăsim Corabia. E greu să recunoaștem, dar a ne rușina de Dumnezeu înseamnă implicit a nu-L iubi, chiar a-L urî, în definitiv a duce un război injust, rușinos împotriva Lui. Însă Dumnezeu „ieri și azi și în veci este același” (Evr. 13, 8). De aceea, prorocul Ieremia (7, 19) spunea: „Dar oare pe Mine Mă rănesc ei – zice Domnul – și nu pe ei înșiși, spre rușinea lor?” Ne este rușine de Dumnezeu ca să nu ne rușinăm de lume? Pesemne nu înțelegem că noi avem nevoie de Dumnezeu, nu El de noi.

Nu există rai dacă are o fărâmă de iad în el

Contextul și mediul pe care le acuză Domnul sunt redate în cuvintele: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri” (Mc. 8, 38). Mântuitorul nu vorbește despre o lume pură, ideală, ci exact despre o lume pervertită de forțele întunericului. O lume, așa cum o cunoaștem noi, un „neam desfrânat și păcătos”.

Dacă cineva ar fi tentat să spună că societatea exercită presiuni asupra lui, că timpul prezent nu e favorabil slujirii și credincioșiei față de Dumnezeu, versetul de mai sus anulează circumstanțele atenuante. Tocmai în foc se lămu­rește aurul, tocmai în această lume sunt obligați să ne arătăm următori lui Hristos și râvnitori ai veșniciei. În acest sens trebuie înțeles și textul de deschidere al cărții „Marea despărțire” a lui C. S. Lewis: „Nu, nu-i cale de scăpare. Nu există rai dacă are o fărâmă de iad în el – nici un plan de a păstra ceva de la diavol în inimile sau buzunarele noastre. Să plece Satana, să nu rămână nici urmă de el” (G. MacDonald). Cu alte cuvinte, Îl urmăm cu adevărat pe Domnul, dacă ne despărțim definitiv de diavol, dacă renunțăm la a ne sluji în mod egoist și egolatru pe noi și interesele noastre meschine și urmăm calea strâmtă a poruncilor evanghelice.

A-L urma pe Hristos poate fi o problemă de opțiune, dar să nu uităm că această alegere ne duce spre lumină sau spre întuneric. Crucea înseamnă urcarea Golgotei împreună cu Domnul, dar urcarea în sine presupune mărturisirea Mântuitorului indiferent de circumstanțe: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri”. Amin!