Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia zilei Înţelepciune biblică: Înţelepciunea ca virtute sau „viciu“

Înţelepciune biblică: Înţelepciunea ca virtute sau „viciu“

Data: 11 Iun, 2010

"Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa". (Ecclesiast 1,18)

În cuprinsul cărţii vechi-testamentare Ecclesiastul, regele Ierusalimului încearcă să convingă cititorul că "totul este deşertăciune". Asemenea altor lucruri aflate sub cer şi lăsate de la Dumnezeu, şi înţelepciunea se poate transforma în deşertăciune, atunci când omul nu ştie cum să o întrebuinţeze spre zidire.

Mântuitorul Însuşi ne îndeamnă în Sfânta Scriptură: "Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii" (Matei 10,16), făcând legătura între înţelepciune, cunoaştere şi smerenie. Acestea două pot înălţa omul spre desăvârşirea duhovnicească doar dacă sunt combinate, astfel încât omul înţelept să nu-şi atribuie meritele sieşi, ci prin smerenie să recunoască Atotputernicia lui Dumnezeu.

Înţelepciunea, ca şi alte valori asemenea ei, este considerată un dar al Sfântului Duh sau un talant oferit de Dumnezeu spre înmulţire. Însă această înmulţire a talantului nu trebuie înţeleasă ca un câştig propriu ce poate da naştere egoismului şi mândriei, ci ca o răsplată de la Dumnezeu, menită

să-i ajute şi pe cei din jur. Deseori, omul înţelept sau care tinde spre înţelepciune cât mai multă (lucru imposibil, din moment ce înţelepciunea supremă este Însuşi Dumnezeu) se împovărează cu grijile lumeşti şi trece cu vederea aspectul duhovnicesc al lucrurilor. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă: "Căci cei foarte cuprinşi de grijile vieţii sunt ca păsările prea grase: în zadar au aripi să zboare, căci ele se târăsc pe pământ împreună cu vitele."

Totodată, Ecclesiastul alătură înţelepciunii şi multă amărăciune, pentru a ne face să înţelegem că omul care va dori să descopere tainele ascunse ale înţelepciunii dumnezeieşti va realiza în final că nu este decât un praf de nisip pe malul vieţii şi se va întrista. "Iar adevărata înţelepciune este cea care face deosebirea celor create şi a celor necreate, prin care cel care o urmează şi o are, nicicând nu se va lipsi de faptele virtuţii şi nici nu va intra sau nici nu va fi prins de prăpastia răului." (Sfântul Vasile cel Mare).

Aşadar, să căutăm cuprinderea înţelepciunii în limita permisă de Bunul Dumnezeu, şi fiecare succes şi reuşită să le atribuim Atotbunătăţii Lui. Iar pentru a ne păstra smeriţi şi a fugi de duhul mândriei şi al slavei deşarte,ce caută să ispitească şi să piardă sufletele drept-măritorilor creştini, să luăm aminte mereu la cuvintele Mântuitorului din Evanghelie, Care zice: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi lepăda." (I Corinteni 1,19).