Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Frumosul şi experienţa religioasă

Frumosul şi experienţa religioasă

Un articol de: Constantin Cucoș - 29 Ian, 2014

Frumuseţea este o calitate nu numai a artei, ci şi a spaţiului creat şi increat, a universului natural şi uman. Oriunde este vorba de o relaţie a omului cu natura, cu el însuşi, cu transcendenţa, îşi face prezenţa puterea reformatoare şi edificatoare a frumosului. Frumosul nu este o simplă însuşire a ceva care există dincolo de noi, nu este efectul unui „dezinteres“ absolut, ci constituie un raport privilegiat cu valorile ultime, o formă fundamentală de manifestare a umanului, o căutare care obiectivează rostul şi destinul omului pe pământ.

Apetenţa pentru frumos se confundă, deseori, cu setea de transcendenţă, cele două nevoi manifestându-se oarecum inseparabil: fiecare persoană îşi doreşte o viaţă frumoasă, împlinită, „rotundă“, un sfârşit pământesc frumos, o învecinare sau extensie în infinit, un destin prefigurat după reguli de coerenţă şi armonie existenţială.

Omul - principalul „obiect“ care întrupează frumosul

Frumosul este o valoare care fundamentează sau directivează atât arta, cât şi alte forme de manifestare a spiritualităţii. Religia este un astfel de registru cultural, de trăiri şi practici care, secvenţial şi în anumite moduri de manifestare, se ghidează nu numai în concordanţă cu valoarea centrală - sacrul, ci şi cu frumosul în calitate de categorie „nespecifică“. Atât fondul ideatic, cât şi cel practic se conformează chemărilor „armonice“ prefigurate de valorile de divin şi de frumos, deopotrivă. Dacă avem în vedere fondul dogmatic şi comportamental, să ne gândim, de pildă, la Filocalii care, chiar ca denumire, înseamnă „iubirea de frumuseţe divină“ sau „iubirea de virtute“ (de la gr. filos - iubitor de şi kalos - frumos). Acestea reprezintă, sub forma unei culegeri de texte moral-diriguitoare, un fond experienţial ce ar putea sta la baza „creşterii“ şi „înfrumuseţării“ spirituale - nu numai a persoanelor consacrate, ci şi a omului generic, indiferent de timp şi spaţiu. De altfel, la primii Părinţi ai Bisericii, termenul kalos se identifica cu categoriile de bun sau bine, trimiţând la frumuseţea interioară, la desăvârşirea morală, la buna tocmire sau potrivire. Este vorba, de bună seamă, de o „estetică“ a formării omului în concordanţă cu o înaltă „zare“ spirituală.

Filocalia înseamnă iubirea de frumos, dar nu unul de natură strict materială, perceptuală, ci unul uman, spiritual, duhovnicesc. O astfel de urcare şi perfectare de sine presupune un registru de încercări şi o pedagogie a re-găsirii, a construcţiei şi desăvârşirii de sine. Principalul „obiect“ al întrupării frumosului - asupra căruia se lucrează - este omul şi omenirea. Ţinta evoluţiei spirituale, prin îmbunătăţiri continue, este sfinţenia, iar modelul acestei frumuseţi este Dumnezeu Însuşi. Frumuseţea existenţei omului se obţine prin curăţirea şi „înnoirea minţii“ (Rom. 12, 2), prin înaintarea lui pe calea eliberării interioare, prin maturizarea şi rafinarea noastră spirituală. Căci multe depind de noi, de dorinţa de a ne re-poziţiona valoric, de voinţa personală de a ne elibera de „solzii“ păcatului. Ne trezim la adevărata viaţă pe măsură ce persistăm în acest urcuş, căci, precum spune Sfântul Marcu Ascetul, Dumnezeu stă „ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor“. Cu alte cuvinte, îl găseşti pe Dumnezeu când îl ai (în parte) în tine, când eşti în stare să Îl întâmpini, când eşti (cumva) pe măsura Lui…

Armonia valorilor

Frumosul este potenţat de alte valori (Sacru, Bine, Adevăr, Dreptate…), iar prezenţa acestuia le cheamă pe celelalte. Marile valori nu sunt separate, ele se presupun şi se alimentează reciproc. Dionisie Areopagitul definea unul dintre atributele lui Dumnezeu ca fiind Frumosul prin esenţă. Lumea însăşi, creată prin iubire, a făcut ca această armonie primordială să prindă contur pe pământ. Starea iniţială, în care toate erau „bune foarte“ (Facere 1, 31), dă seama de această concordie nealterată a începuturilor. Binele şi frumosul par a fi inseparabile. „Ceea ce este bun trebuie să fie, cu siguranţă, şi frumos“, spunea Socrate, iar Oracolul din Delphi afirma că „cel mai drept e cel mai frumos“. Sacrul deschide noi posibilităţi de „modulare“ a frumosului prin corelaţiile sau convergenţele cu celelalte valori.

Valorile morale pe care le reclamă registrul religios presupun armonie a omului cu transcendenţa, cu natura, cu sine însuşi. Pierderea armoniei, alunecarea în păcat, hidoşenia existenţială sunt opusul valorilor şi comandamentelor divine. Frumuseţea de ordin sacru se manifestă atunci când ordinea omenească, interioară urmează sau se conformează modelului suprem. Generatorul şi depozitarul acestei frumuseţi este Dumnezeu Însuşi, întruchipare a frumuseţii desăvârşite. O astfel de corelativitate pune în evidenţă statutul privilegiat al omului în raport cu Dumnezeu, de aspirant către valorile ultime.

Între artă şi religie, legăturile sunt evidente. Arta autentică se manifestă ca o „taină“ a sufletului în a se conforma unor ademenitoare orizonturi valorice. Artistul devine un fel de oficiant spiritual pe altarul celor mai înalte şi subtile valori. Artistul autentic creează ca atins de har divin şi, asemenea Creatorului, instituie o nouă realitate aproape din „nimic“ (din întâmplările vieţii lui, ale altora…). Religia, la rândul ei, aduce arta în „inima“ sacrului, prin forme expresive ce o adecvează înţelegerii umane sau o particularizează unor apetenţe perceptiv-afective (la nivel de muzică, pictură, arhitectură etc.). Iconografia sau registrul liturgic încununează arta cu noi valenţe de metamorfozare, aceasta devenind o cale de „adulmecare“ sau anunţare a valorilor sacre. Pe principiul vaselor comunicante, la scară istorică, cele două practici s-au stimulat şi sprijinit reciproc ori s-au substituit parţial când una dintre ele a fost nevoită să se diminueze ca prezenţă sau acţiune (în regimuri represive, de pildă).

Frumosul liturgic nu doar se priveşte, ci se trăieşte reformator

Frumosul de natură sacră nu are o funcţie decorativă, accesorie, nu este o simplă formă sau adjuvant, ci presupune miez, substanţă ideatică, acţiune, generează, prin simpla sa manifestare, un conţinut transformator. Frumuseţea va mântui lumea - spune Dostoievski. Frumosul este omniprezent şi omnipotent; trebuie însă să ne încredem în el, să-l potenţăm, să-l concretizăm. El înseamnă sete de absolut care călăuzeşte şi înalţă, salvează şi mântuie fiinţele şi lumea. Întreaga creaţie stă sub semnul frumosului, totul are sens şi valoare în orizontul unei întregiri şi unităţi absolute.

Frumosul religios nu decurge dintr-o raportare contemplativă, distantă, ci presupune efort implicativ, experienţial, organizator. El nu generează simple emoţii şi trăiri exterioare, sentimentalisme ieftine, identificări eliberatoare, ci reformări de fundament, descoperiri existenţiale, reconfigurări bazale. Nu avem de-a face în nici un caz cu o raportare estetizantă la divinitate. O astfel de frumuseţe nu se priveşte, ci se trăieşte printr-o permanentă conformare şi experiere a armoniei la care aderi. Este o continuă reaşezare a „plăcilor tectonice“ din interiorul tău în concordanţă cu firescul unei rânduieli originare. Este o regăsire, o creare a omului nou prin lepădarea de cel vechi.

Sacralitatea frumuseţii derivă din puterea acesteia de a reforma omul, de a-l înălţa, de a-l îndumnezei. Puritatea şi perfecţiunea începutului vor urmări şi vor avea efecte la nivelul conduitelor şi vieţii noastre. Într-un fel, adorarea frumuseţii lumii este atât o formă de cinstire a bunătăţii lui Dumnezeu, cât şi de edificare privind existenţa Sa, a activităţii Sale creatoare, a îndurării Sale faţă de creaţie. Rezistenţa şi „dâra“ omului lăsată în timp sunt date de forţa iradiantă a acestor valori îngemănate: sacru şi frumos. Lupta prezentă şi viitoare a fiinţei se duce pe un teren eminamente spiritual, şi nu material. Vor învinge cei care vor privilegia aceste valori spirituale, şi nu cei care se închid (sau se închină!) doar la valori concrete, materiale, circumstanţiale.

Creştinismul privilegiază raportul dintre religie şi frumos, realizând o legătură cu totul nouă dintre adâncul sau profunzimea credinţei şi înaltul sau rafinamentul expresivităţii artistice. Arta şi religia, în cele mai înalte moduri de înfăţişare, au cumva un destin asemănător pentru că slujesc, în forme diferite, pe cel care le depăşeşte pe toate: pe Dumnezeu.