Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Liturgica Epitimia, mijloc taumaturgic pentru sufletele noastre

Epitimia, mijloc taumaturgic pentru sufletele noastre

Un articol de: Pr. Cosmin Santi - 02 Oct, 2014

În practica ortodoxă a spovedaniei credinciosul stă întotdeauna înaintea duhovnicului ca înaintea lui Hristos. Fiecare duhovnic îl primeşte pe cel care se spovedeşte, îl înfiază duhovniceşte şi îl renaşte cu harul Duhului Sfânt, iar în sufletul celui care se spovedeşte va rodi smerenia.

Biserica Ortodoxă a fost preocupată întotdeauna ca Taina Mărturisirii să fie administrată conform dispoziţiilor şi normelor canonice, adică după pravila şi după hotărârile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Prin mărturisirea păcatelor Biserica a dat posibilitate creştinului să-şi fie judecător al propriilor fapte săvârşite după Botez şi putinţa de a primi Sfânta Euharistie, care-l uneşte cu Iisus Hristos.

În vederea cunoaşterii stării sufleteşti a penitentului şi a prescrierii tratamentului adecvat, duhovnicul trebuie să fie şi un bun cunoscător al pravilelor şi rânduielilor canonice, dar şi un bun psiholog. Desigur că acest statut dezvoltă şi o responsabilitate cu totul deosebită. Aşa se explică de ce, încă de la începutul organizării ei, Biserica a avut grijă ca slujitorii ei să-şi îndeplinească toate condiţiile cerute pentru hirotonie.

În urma actului principal al Tainei Spovedaniei, şi anume, mărturisirea păcatelor urmată de rugăciunea de dezlegare a păcatelor rostită de preotul duhovnic, de la caz la caz, poate fi nevoie de epitimie (sau canon), a cărei împlinire necesită o anumită perioadă de timp, perioadă în care Sfânta Euharistie nu se poate administra credinciosului (până la săvârşirea canonului asumat).

Epitimiile nu au caracter punitiv, ci unul de îndreptare sau vindecător. Se urmăreşte vindecarea sau îndreptarea celui păcătos, potrivit versetului scripturistic: „Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu“ (Iezechiel 33, 11).

Epitimia nu este pedeapsă, ci mijloc pedagogic-taumaturgic care ne ajută să conştientizăm cât de departe suntem de Dumnezeu şi să ne întărim în lupta duhovnicească împotriva patimilor şi a păcatelor de tot felul. Duhovnicul cântăreşte greutatea păcatelor celui în cauză, judecă faptele celor care se mărturisesc, având grijă ca nu cumva dând canon greu să-l piardă pe credincios în deznădejde, dar nici invers, fiind prea îngăduitor cu păcatul, acesta să persiste în faptele rele şi, în loc să-l vindece, să îl îmbolnăvească mai rău. De aceea, destoinicia şi dibăcia duhovnicului fac ca acela din faţa sa să plece la casa lui odihnit şi liniştit, cu convingerea de a nu mai greşi, precum şi cu dorinţa de a se uni cu Hristos în Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

Sfântul Vasile cel Mare sfătuieşte pe duhovnic ca „vindecarea să nu se hotărască după timp, ci după chipul pocăinţei“ (can. 2), adică nu trebuie să aplicăm matematic sau riguros prevederile canoanelor, ci în spiritul scrierii şi alcătuirii lor, ţinând cont de credinţa, pocăinţa şi părerea de rău a celui care a greşit. Şi Canonul 43 Apostolic prevede ca „celor care se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă, după deosebirea păcatelor“. De asemenea,  „acela căruia prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredinţat puterea de a lega şi dezlega păcatele, văzând covârşirea mărturisirii celui care a păcătuit, s-ar face mai blând în a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; căci cei care cu mai mare durere se mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu“ (Canonul 74 al Sfântului Vasile cel Mare).

Prin aplicarea epitimiilor nu trebuie să i se ia penitentului nădejdea îndreptării şi deci nădejdea mântuirii, ci să se aibă în vedere realităţile existente, potrivit îndrumării Canonului 102 de la Sinodul Trulan: „Cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega trebuie să ţină seama de natura păcatului şi de înclinarea spre întoarcere a celui care a păcătuit şi astfel să dea bolii tratament potrivit, ca nu cumva, aplicându-l pe acesta în chip disproporţionat, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav“.

Canonul 25 Apostolic, având la bază vechiul principiu romanic „non bis in idem“, adică nu se cade ca cineva să fie pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă, atrage atenţia duhovnicului să nu greşească pedepsind pe cineva de două ori pentru acelaşi păcat. În aceeaşi notă a fost alcătuit şi Canonul 52 Apostolic, potrivit căruia cel care se pocăieşte sincer pentru păcatele sale trebuie să fie primit de către duhovnic să se mântuiască.

În Canonul 3 al Sfântului Ioan Ajunătorul († 619) se nuanţează problema opririi de la Sfânta Împărtăşanie, acesta susţinând că este bine să se scurteze timpul de penitenţă pentru unii dintre păcătoşii care-şi biruiesc trupul şi sufletul şi se supun ajunării, rugăciunii şi metaniilor. Astfel, viziunea acestui sfânt este aceea de a certa cu blândeţe, de a cerceta cu atenţie sufletul penitentului şi de a ţine cont de cât este de mare pornirea celui care se mărturiseşte pentru a nu mai săvârşi păcatul. Prin mărturisire şi prin canonul de pocăinţă penitentul dobândeşte îndreptarea.

Aşadar, în Biserica Ortodoxă nu se impune aplicarea automată a canoanelor, ci se lasă la aprecierea duhovnicului. Cuvintele canoanelor Sfinţilor Părinţi au fost luate şi aplicate conform principiilor canonice de bază. Ele constituie doctrina canonică a Bisericii, după care se poate călăuzi fiecare duhovnic.