Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Liturgica „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu...”

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu...”

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 29 Apr, 2016

În Sfânta şi Marea zi Sâmbătă prăznuim Îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pogorârea în iad, prin care neamul nostru omenesc, fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viaţă veşnică.

Iosif din Arimateea, coborând de pe cruce Trupul Domnului, l‑a îngropat în mormânt nou, punând o piatră mare la intrarea lui: îIosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându‑l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându‑l, l‑a pus”.

Textul sinaxarului zilei ne spune că săptămâna mare culminează cu Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă (…) Căci, după cum la întâia facere a lumii Dumnezeu, săvârşind toate lucrurile, şi în urmă, în ziua a şasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S‑a odihnit de toate lucrurile Lui şi a sfinţit ziua, numind‑o Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din nou pe omul stricat şi, înnoindu‑l iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare, S‑a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârşită, de toate lucrurile Lui, dătătoare de viaţă şi mântuitoare.

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu Trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc Se pogoară în iad. Sufletul a fost despărţit prin moarte de Trup dându‑Şi‑l în mâinile Tatălui. Şi‑a dat şi propriul Său Sânge, preţ de răscumpărare pentru noi. Trupul Domnului a suferit despărţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciunea în înţelesul unei putreziri a trupului. Sinaxarul spune că Domnul Iisus Hristos a fost împreună cu tâlharul în rai; a fost şi în iad, după cum s‑a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. Într‑un chip mai presus de fire, Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărăţind împreună cu Duhul. Era pretutindeni; Dumnezeirea n‑a suferit nimic în mormânt, după cum n‑a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit şi stricăciune, adică despărţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înţelesul unei putreziri a trupului şi o nimicire desăvârşită a mădularelor. Iar Iosif, coborând de pe Cruce Sfântul Trup al Domnului, l‑a înmormântat într‑un mormânt nou, astupând cu o piatră intrarea mormântului.

La Denia din această seară se cântă Prohodul Domnului care ne pune înainte icoana Sfântului Epitaf cu punerea în mormânt a Domnului nostru Iisus Hristos şi ne introduce în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Cele trei părţi ale slujbei ne arată şi mai deplin negrăita coborâre a Domnului, Care merge până la cele mai de jos ale iadului, unde se află omul căzut. E capătul cel mai de jos al pogorârii lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. În timp ce Trupul se afla în mormânt, Domnul cu sufletul Se coboară în iad ca un Dumnezeu, sfărâmând porţile iadului şi eliberând pe cei legaţi.

Coborârea la iad a Mântuitorului are ca temei scripturistic mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune în prima sa epistolă că Hristos: Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S‑a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3, 18‑19). El afirmă deci că în răstimpul dintre moarte şi Înviere, când Trupul Său zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui îndumnezeit printre cei adormiţi, ţinuţi până atunci sub stăpânirea celui rău, şi le‑a propovăduit cuvântul Evangheliei.

Învăţătura despre pogorârea Domnului Hristos la iad este menţionată în al V‑lea articol de credinţă din Simbolul Apostolic şi din cel atanasian, precum şi în Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Acest adevăr dogmatic a intrat, de asemenea, și în cultul liturgic ortodox. Astfel, la încheierea Proscomidiei, precum şi la intrarea cu Cinstitele Daruri, în Sfântul Altar preotul rosteşte, în taină, rugăciunea: „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându‑le, Cel ce eşti necuprins”.

Sfântul Ioan Damaschin a subliniat că, deşi de vineri‑seară şi până în zorii zilei de duminică Trupul lui Iisus a rămas în mormânt, în tot acest răstimp, el a continuat să fie unit ipostatic cu sufletul, coborât în locaşul morţii, Dumnezeu neputând fi circumscris într‑un anumit spaţiu şi deci aflându‑Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvântului asigură deci legătura dintre trup şi suflet, chiar dacă pentru un timp cele două elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.

Părinții Bisericii, într‑un glas, mărturisesc că Mântuitorul S‑a pogorât la iad și a adresat mesajul mântuirii sufletelor celor răposaţi de la Adam şi până atunci, „duhurilor ţinute în închisoare” (I Pt. 3, 19). Hristos a dus vestea cea bună către toate sufletele, de la Adam până la venirea Domnului, deci nu numai la cei din Vechiul Testament care au trăit conform voii lui Dumnezeu, ci şi la cei dintre neamuri sau la păgâni (Mt. 8, 10). „Ducând cuvântul credinței la iad, Hristos a extins harul Său la întreaga fire” (Sfântul Chiril al Alexandriei).

Hristos coboară la iad ca un Împărat, ca un biruitor, vesteşte izbânda asupra morţii şi a diavolului şi îi eliberează de acolo pe cei drepţi. Raiul, „patria strămoşească şi părintească, rămăsese închis pentru toţi, după îndepărtarea lui Adam. Acum îl redeschide Iisus, în prezenţa tâlharului, care este primul dintre cei ce au intrat în Împărăţia cerurilor” (Fericitul Augustin).

În această biruinţă asupra iadului, cântările Triodului Îl arată pe Domnul Iisus Hristos ca „un leu adormit”, ca soarele care apune şi răsare pentru a risipi întunericul şi ca bobul de grâu care moare pentru a rodi viaţa veşnică. De la spaima în faţa negrăitei coborâri a Domnului pentru biruinţa asupra morţii, cântările trec la odihna Sâmbetei celei Mari, care după durerea Răstignirii Domnului de vineri lasă să se întrevadă bucuria Învierii Lui. Această bucurie se îngemănează cu Liturghia Sfântului Vasile din Sâmbăta Mare unită cu Vecernia Duminicii Învierii, când citim Evanghelia de la Matei capitolul 28 versetele 1‑20.

La Ierusalim, în timpul acestei slujbe a Sâmbetei Mari are loc minunea arătării Sfintei Lumini. Și noi să cântăm în Sfânta şi Marea Sâmbătă cântarea heruvicului: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, fetele acoperindu‑şi şi cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia!” şi să ne pregătim pentru a primi cu bucurie Lumina Învierii Domnului.