Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Liturgica Pomenirea celor adormiți, un act de mărturisire a credinței

Pomenirea celor adormiți, un act de mărturisire a credinței

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 03 Noi, 2018

Astăzi, în prima sâmbătă din luna noiembrie, Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe cei adormiţi, zi cunoscută în tradiţia românească drept „Moşii de toamnă”. Sâmbăta aceasta în biserici se oficiază Sfânta Liturghie şi slujba Parastasului, apoi creştinii merg la morminte şi aprind lumânări pentru cei adormiţi din neamul lor.

În grija ei aparte pentru cei adormiți, Sfânta noas­tră Biserică a rânduit rugăciuni pentru odihna lor veşnică. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: „Pomenirea celor adormiți în Domnul este un act de credință ortodoxă, întrucât ea se bazează pe cre­dința că sufletul omului este nemuritor. (…) Când ne rugăm pentru cei adormiți în Domnul arătăm că îi iubim și după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră. (...) Pomenirea celor adormiți în Domnul este un act de speranță”.

Lumânările, lumini ale nădejdii vieții veșnice

Referindu-se la valoarea lumânării pentru sufletele celor adormiţi, tot Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: „Lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările cre­dinței și ale nădejdii creștine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos”. La rândul său, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne îndeamnă: „Mereu să ne aducem aminte de cei adormiți și să ne rugăm pentru ei. Să nu uităm să ne rugăm pentru sufletele lor, ca să afle odihnă. Chiar și numai o lumânare dacă aprindem pentru sufletul unui adormit, îl ajută mult”.

Biserica îi numește pe cei trecuți în viața de dincolo „ador­miți”, termen care are înțelesul de stare din care te poți trezi. Ea nu vorbește de trecere într-o stare de neființă, ci de trecere dintr-un mod de existență în alt mod de existență. Hristos îi va dărui cuvântului „adormit” înțe­lesul care îl asociază cu învierea. Când Mântuitorul ajunge în casa lui Iair, a cărui fiică, de numai 12 ani, de abia murise, spune: „Nu plângeți; n-a murit, ci doarme” (Luca 8, 52).

Potrivit Sfintei Scripturi, după moarte urmează Judecata particulară, în urma căreia omul ajunge să se împărtășească fie de fericire, fie de suferință, stări date de modul viețuirii pe pământ (unit cu Dumnezeu sau despărțit de El). Aceste stări nu sunt definitive, ele durează până la Judecata universală, când va avea loc învierea întregului neam omenesc și se vor lua hotărârile finale, legate de starea de fericire sau de suferință a fiecăruia.

Noi ortodocșii ne rugăm pentru cei adormiți, pentru că avem credința că prin rugăciunile noastre sufletul va ajunge la Judecata universală într-o stare mai bună decât aceea cu care s-a despărțit de trup.

Arhimandritul Efrem Filoth­eitul ne spune: „Dacă ați ști cât de mult cer ajutor cei adormiți! Fiindcă după moarte nu există pocăință și, ca oameni, au plecat și ei cu pete și prihane și văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se de­­săvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie po­meniți de cineva. Cu dor așteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos din neamul lor care să-i pomenească și pe ei”.

După credința creștină, viaţa omului nu se sfârșește odată cu moartea trupului, iar sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Din acest motiv, nu dăm uitării pe cei adormiţi nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururea, ne rugăm şi mijlocim pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Slujba care se face pentru cei răposaţi se numeşte Parastas (din greceşte parastasis, care înseamnă „a sta în rând cu cineva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva”) şi înseamnă rugăciune de mijlocire la Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Sâmbăta, ziua în care ne gândim la răposații noștri

Conform tradiţiei ortodoxe, sâmbăta, ziua a şaptea, ziua în care creaţia este recunoscută drept „bună foarte”, ziua lumii acesteia, este, în acelaşi timp, zi de sărbătoare şi de pomenire a celor adormiţi. Fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Iisus Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, aşa cum mărturisim într-un tropar al Sfintei Liturghii.

Sâmbăta este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat Împărăţia Sa, deoarece Întruparea, moartea şi Învierea Sa reprezintă plinirea creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este ziua celor adormiţi, adică a celor morţi, deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit, iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în veacul ce va să fie. Toate sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii celei de obşte, şi Sfânta şi Marea Sâmbătă din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit puntea către viaţa nouă a noii creaţii. Astfel, sâmbăta e ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar cu sufletul S-a pogorât la iad, ca să elibereze din el pe toți drepții adormiți. Sâmbăta este, pentru toate acestea, ziua pomenirii celor adormiţi în nădejdea învierii. Biserica face pomenirea celor adormiți sâmbăta și pentru că această zi premerge duminicii - ziua Învierii -, numită și cea dintâi zi a noii creații, sau a opta, ziua veșniciei.

Datorie a fiecărui creștin

În Biserica Ortodoxă, la trei zile după trecerea la Domnul a unui creştin se oficiază slujba Înmormântării. Cele mai cunoscute slujbe de pomenire a celor adormiţi se fac la 3, 9 şi 40 de zile, precum și la 3, 6, 9 luni şi un an, iar apoi în fiecare an. În afară de aceste pomeniri, Biserica face pe parcursul anului mai multe pomeniri generale ale celor adormiţi. Prima dintre ele este Sâmbăta Moşilor de iarnă, care precedă Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi sau a Lăsatului sec de carne, când, aşa cum spune Sinaxarul zilei, „dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice”. A doua zi de pomenire generală este Sâmbăta Moşilor de vară, care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Cea de-a treia este Sâmbăta Moşilor de toamnă, în prima sâmbătă a lunii noiembrie. În ziua de Moși se săvârșește Sfânta Liturghie. La Proscomidie, preotul scoate din prescură miridele pentru morți și le așază sub Sfântul Agneț, rostind numele celor adormiţi de pe pomelnicele ce i-au fost aduse. În cadrul Sfintei Liturghii, Agnețul se preface în Trupul și Sângele Domnului. Astfel, miridele (care îi reprezintă pe cei pomeniți) participă la sfințenie prin prezența lor alături de Trupul lui Hristos de pe Sfântul Disc. După Liturghie se face Parastasul de obşte pentru cei adormiţi. Pentru slujba Parastasului orice creştin aduce la biserică prescură sau colac, vin, lumânări și colivă. Slujba Parastasului poate să aibă loc şi fără mult ceremonial, dar e obligatoriu să fie făcută în întregime, fără prescurtări, deoarece nu trebuie să ne gândim la noi şi la comoditatea noastră, ci la cel adormit, pentru care ne rugăm să dobândească viaţa veșnică.

Alte zile dedicate rugăciunii pentru cei adormiţi

Alături de sâmbetele moșilor, mai există şi alte câteva zile de pomenire generală a celor plecaţi dintre noi, care nu au aceeași însemnătate, dar care sunt foarte importante şi respectate cu multă evlavie de creştinii ortodocşi. În perioada Postului Mare se fac pomeniri ale celor adormiţi în zilele de sâmbătă, până la Sâmbăta lui Lazăr.

Ziua Înălţării Domnului este considerată o zi a pomenirii eroilor, adică a tuturor celor care şi-au dat viaţa pentru „apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră”. Îi pomenim, de asemenea, pe cei ador­miți şi în zilele hramurilor bisericilor, când sunt amintiți în mod deosebit ctitorii locaşurilor de cult şi toţi membrii comunităţii respective trecuţi la Domnul.

Pentru cei adormiţi sunt de folos parastasele, rugăciunile şi faptele bune făcute pentru ei, dar cea mai folositoare le este pomenirea la Sfânta Liturghie.

Se cuvine să ne rugăm pentru cei adormiți, deoarece nu se mai pot ajuta pe ei înșiși, căci timpul pe care l-au primit de la Dumnezeu pentru a lucra mântuirea lor s-a sfârșit. Bunul Dumnezeu însă dorește ca toți, chiar și în ultima clipă, să se mântuiască. În fiecare rugăciune a noastră trebuie să îi pomenim pe cei care au plecat din această lume, invocând și rugăciunile Bisericii pentru aceștia. Pomenirea lor este modul nostru de a ne mărturisi comuniunea cu cei dragi ai noştri trecuţi la Domnul.