Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Liturgica „Şezând pe mânz, Hristoase, ai primit cântare de biruinţă...“

„Şezând pe mânz, Hristoase, ai primit cântare de biruinţă...“

Un articol de: Pr. Conf. Dr. Lucian Farcaşiu - 16 Apr, 2011

Textul imnografic al slujbei Floriilor descrie întreaga desfăşurare a evenimentului din iconomia mântuirii neamului omenesc, aprofundând explicarea semnificaţiei duhovniceşti a acestuia. Despre desfăşurarea evenimentului Intrării Domnului în Ierusalim, textul imnografic dă mărturie, zicând: "Venit-a Mântuitorul astăzi în cetatea Ierusalimului să împlinească Scriptura, şi toţi au luat în mâini stâlpări şi hainele lor le-au aşternut Lui, cunoscând că Însuşi este Dumnezeul nostru…"

Stihirile praznicului descriu în chip amănunţit desfăşurarea acestui moment: "Mulţimea cea mare, Doamne, aşternea pe cale hainele sale şi alţii tăiau ramuri de copaci şi le purtau; iar cei ce mergeau înainte şi cei ce urmau strigau, zicând: Osana, Fiului lui David! Bine eşti cuvântat Cel ce ai venit şi iarăşi vii întru numele Domnului". Sau un alt text zice: "Vrând Tu, Doamne, să intri în sfânta cetate, stâlpări de copaci mulţimile purtau, lăudându-Te pe Tine, Stăpânul tuturor; şi văzându-Te şezând pe mânz, Te priveau ca şi cum ai fi fost pe heruvimi şi pentru aceasta strigau aşa: Osana Celui din înălţime! Bine eşti cuvântat Cel ce ai venit şi iarăşi vii întru numele Domnului". Strigătele acestea de laudă şi de bucurie veneau din buzele pruncilor, despre care textul liturgic zice: "… pruncii evreieşti ţinând în mâini stâlpări, L-au lăudat (pe Hristos - n.n.) cu glas: Osana, Celui dintru înălţime, bine este cuvântat Cel ce vine, Împăratul lui Israel!" Osanalele cu care pruncii Îl lăudau pe Hristos la poarta cetăţii Ierusalimului, precum şi entuziasmul mulţimii adunate aici cu acest prilej, au stârnit invidia şi ura mai-marilor iudeilor care, în acelaşi timp cu forfota de bucurie de la poarta cetăţii, făceau sfat viclean ca să-L prindă şi să-L ucidă pe Domnul. Aspectul acesta este surprins de textul imnografic care mărturiseşte zicând: "… pruncii Te lăudau cu dumnezeiască cuviinţă, iar iudeii Te huleau cu fărădelege". Tocmai în sensul acesta, unul dintre textele praznicului se constituie într-un real reproş adresat iudeilor, pentru fapta lor cea fără de lege, zicând: "Adunare vicleană şi desfrânată, care n-ai păzit credinţa bărbatului tău, pentru ce ţii diata căreia n-ai fost moştenitoare? Pentru ce te lauzi în Tatăl, lepădându-Te de Fiul? Pe proorocii care au propovăduit pe Fiul nu i-ai primit; cel puţin ruşinează-te de copiii tăi, care strigă: Osana, Fiului lui David! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului".

Venirea în Ierusalim a lui Mesia - plinirea propovăduirii proorocilor

Se poate lesne observa faptul că textul acesta reflectă în chip sintetic întreaga istorie a lucrării lui Dumnezeu cu poporul ales, pregătind venirea lui Mesia prin trimiterea proorocilor cu mesajul lor divin către popor, mesaj care nefiind acceptat de către ei a atras asuprirea şi pierderea acestor trimişi ai lui Dumnezeu. Istoria aceasta a persecutării şi uciderii proorocilor, prin uneltiri viclene, se repetă împlinindu-se şi cu Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis pentru răscumpărarea şi mântuirea din moartea păcatului a neamului omenesc. Tocmai în aceasta se vădeşte viclenia poporului care în chip desfrânat a lepădat credinţa cea descoperită lui de Dumnezeu, precum şi ipocrizia celor care, deşi se mărturiseau păstrători ai credinţei în Unul şi adevăratul Dumnezeu, totuşi nu primeau mărturia Fiului Său, trimis în lume de Tatăl tocmai pentru a lucra mântuirea şi răscumpărarea ei. Într-un alt loc, condamnând viclenia şi duplicitatea iudeilor, care pe de-o parte L-au primit pe Hristos la poarta cetăţii Ierusalimului ca pe un împărat, cu ramuri de copac şi osanale, iar pe de altă parte au sfătuit în chip tăinuit şi viclean prinderea şi uciderea Sa, textul liturgic zice: "Cu stâlpări lăudându-L mai înainte, cu lemne au prins mai pe urmă nemulţumitorii iudei pe Hristos Dumnezeu, iar noi, cu credinţă neschimbată pururi cinstindu-L, ca pe un făcător de bine totdeauna strigăm Lui: Bine eşti cuvântat, Cel ce ai venit să chemi pe Adam".

Sintetizând întreaga desfăşurare a evenimentului Intrării Domnului în Ierusalim, un alt textul liturgic mărturiseşte: "Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta cea de bunăvoie arătând-o, spre încredinţarea tuturor, Hristoase Dumnezeule, pe Lazăr cel mort de patru zile, în Betania l-ai înviat cu puterea Ta cea mare. Orbilor vedere le-ai dăruit, Mântuitorule, ca un dătător de lumină, şi în Sfânta Cetate ai intrat cu ucenicii Tăi; şezând pe mânzul asinei, ca şi cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovăduirea proorocilor; şi pruncii evreieşti cu ramuri şi cu stâlpări Te-au întâmpinat. Pentru aceasta şi noi, ţinând ramuri de măslin şi stâlpări de finic, cu mulţumire strigăm Ţie: Osana, Celui din înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului". Observăm că acest din urmă text subliniază dumnezeirea Mântuitorului, care a adus starea de înălţare duhovnicească a poporului la vederea Intrării Sale în Sfânta Cetate şi doxologiile cu care este întâmpinat la intrarea Sa aici. Referindu-se la Dumnezeirea Mântuitorului, textul liturgic identifică şederea lui Hristos pe mânzul asinei, cu şederea Acestuia pe scaunul slavei, fiind înconjurat de heruvimi. În această descoperire a Mântuitorului ca Dumnezeu şi om, la poarta cetăţii Ierusalimului, poate fi de fapt văzută împlinirea tuturor vestirilor făcute de prooroci despre Mesia, Fiul Lui Dumnezeu, Cel ce va veni spre mântuirea tuturor. Doxologiei poporului evreu la poarta Sfintei Cetăţi îi este asociată doxologia credincioşilor Bisericii, ce prăznuiesc acest eveniment teofanic, participând an de an la desfăşurarea sa în organismul eclesial, în chip real, ca un neîncetat "astăzi".

Textele liturgice ale prăznuirii Intrării Mântuitorului în Ierusalim descriu acest eveniment din iconomia mântuirii neamului omenesc, păstrând în mod fidel relatările din Sfintele Evanghelii privitoare la acest moment din viaţa Mântuitorului. Textele liturgice nu se mărginesc însă doar la o simplă relatare a evenimentelor, ci îmbogăţesc relatarea prin elemente de exegeză, insistând asupra unor dimensiuni teologice şi morale, pe care relatarea scripturistică le impune. Prin aceasta se vădeşte faptul că textele liturgice preiau mărturia Scripturilor, pe care o dezvoltă. Tradiţia Bisericii este astfel una profund biblică, dar în acelaşi timp îmbogăţită de elemente teologico-duhovniceşti, care vin să îmbogăţească şi să lămurească mărturia Sfintei Scripturi.

Fiul lui Dumnezeu a intrat în Ierusalim ca om, dar şi ca Domn

Textele liturgice arată în mod repetat cine este Cel ce intră în cetatea Ierusalimului, subliniind că Acesta este Mesia-Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Auzim astfel mai multe texte, grăind despre aceasta: "Şezând pe mânz, Hristoase, când veneai la Patimă, ai primit de la pruncii cei fără de răutate cântare de biruinţă, Tu Cel ce eşti lăudat de îngeri cu cântare întreit sfântă". "Cel lăudat de îngeri cu cântare întreit sfântă" nu poate fi altul decât Dumnezeu, Unul din Treime, căci doar Persoanelor Treimice li se cuvine cântare întreit sfântă. Părintele Dumitru Stăniloae, într-o notă la Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan al Sfântului Chiril al Alexandriei, explică despre Hristos, Cel ce intră în sfânta cetate: "Fiul lui Dumnezeu, deşi a venit la Ierusalim ca om, a venit şi ca Domn, ca Cel ce nu depinde de nimeni. El este Stăpânul suprem. Chiar umanitatea asumată depinde de El, nu de altcineva. Deci şi ca om este, Stăpânul absolut. N-are deasupra lui pe nimeni. De El, chiar ca om, depind toate, de la El ne vin toate cele bune". Într-un alt loc, textul imnografic mărturiseşte lămurit Dumnezeirea Fiului, zicând: "Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel împreună fără de început şi împreună vecuitor, şezând pe mânz necuvântător, a venit astăzi în cetatea Ierusalimului, spre care heruvimii nu se pot uita de frică. Pruncii L-au lăudat cu stâlpări şi cu ramuri, laudă de taină cântând: Osana, Celui dintru înălţime, Celui ce a venit să izbăvească de înşelăciune tot neamul nostru. Impresionează în acest text asocierile făcute între Iisus Hristos-Omul Cel ce este văzut la Intrarea sa în Ierusalim şezând pe mânz, deci în asemănare omenească, şi şederea sa pe Tronul Slavei, fiind văzut de cereştile şi netrupeştile puteri. Doxologia poporului de la poarta cetăţii Ierusalimului nu este din această perspectivă decât ecoul, preluarea la nivel uman, al doxologiei neîncetate pe care îngerii o aduc lui Hristos în ceruri. Reţinem, de asemenea, din text afirmarea atributelor firii dumnezeieşti a Fiului: fără de început şi pururea vecuitor, adică veşnicia Sa, naşterea Sa din Tatăl mai înainte de timp, adică din veşnicie, precum şi împărăţia Sa "pururi vecuitoare", adică fără de sfârşit".

În acelaşi sens, afirmând Dumnezeirea Mântuitorului, un alt text zice: "Acesta este Dumnezeu, Căruia nimeni nu este asemenea; aflând toată calea cea dreaptă, a dat-o lui Israel cel iubit, iar după aceea arătându-Se, cu oamenii a vieţuit. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Mântuitorul nostru".

"Cel ce are scaun cerul S-a smerit venind în Betania pe mânz necuvântător"

Textele liturgice ale Praznicului surprind în câteva locuri smerenia desăvârşită a lui Hristos Care, Dumnezeu fiind, a primit să intre în Ierusalim călare pe mânz de asină şi să primească laude de la prunci. Auzim în sensul acesta: "Cel ce se poartă pe umerii heruvimilor ca un Dumnezeu, şade pe mânz pentru noi, venind spre junghiere de bunăvoie. Veniţi cu osârdie, să-L lăudăm cu stâlpări". Smerenia lui Hristos pe care o descrie textul liturgic amintit derivă din micşorarea slavei Sale Dumnezeieşti prin întrupare, pentru că numai renunţând la ceea ce era prin fire, Fiul lui Dumnezeu a putut să primească ceea ce nu era, adică firea omenească. Iar această micşorare a slavei Dumnezeieşti era un act voit, asumat de Hristos în pedagogia Dumnezeiască de Mântuire a lumii. Din această perspectivă, contrastul aparent izbitor din text, între "Cel ce se poartă pe umerii heruvimilor ca un Dumnezeu" şi intrarea Sa în Ierusalim "şezând pe mânz", pierde din intensitate, pentru că este un act voit, însuşit de Hristos Dumnezeu. În acelaşi sens, un alt text al Praznicului zice: "Cel ce are scaun cerul, şi aşternut picioarelor pământul, Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiul, Cel împreună-vecuitor, S-a smerit astăzi, venind în Betania pe mânz necuvântător". Acest din urmă text pune din nou în contrast pe "Cel ce are ca scaun cerul" şi care acum se aşază pe mânz necuvântător, deşi are "aşternut picioarelor pământul", fiind Fiul Tatălui şi împreună-vecuitor cu Acesta. Lucrarea aceasta a Fiului este legată în textul liturgic amintit de starea de smerenie a lui Hristos, asumată de acesta prin întrupare.

Şederea lui Hristos pe mânzul asinei trebuie văzută ca un semn de mare smerenie a Sa, căci dacă împăraţii pământului intrau de regulă în cetăţile pământeşti, biruitori şi călare pe caii frumos împodobiţi, Hristos intră în cetatea Sa cu desăvârşită smerenie: "Faţă de calul frumos la vedere, mândru, războinic şi pretenţios, asinul era tipul animalului paşnic, blând şi modest. Cei care veneau călări pe cai semeţi erau principii războinici, care erau gata să distrugă pe cei care li se opuneau în cale. Cel care vine acum călare pe mânz de asin nu se gândeşte însă la război. El este un Principe paşnic, preocupat numai de cultura, educaţia şi fericirea poporului Său. Poporul, când Îl vede pe Domnul călătorind în mijlocul mulţimii lor, se însufleţeşte atât de mult pentru El, încât se întrec unii pe alţii în a-i aduce omagii şi a-i face intrarea cât mai solemnă…" Sfântul Grigorie Palama arată despre smerenia desăvârşită arătată de Hristos la Intrarea Sa în Ierusalimul pământesc că "El nu aduce cu Sine purtători de lance şi scutieri, trăgând după Sine mulţime de pedestraşi şi de călăreţi, trăind în prosperitate şi cerând dăjdii şi biruri ca şi slujiri şi înrobiri de la cei de jos şi mai de rând. Dar ce este mai de seamă la El este smerenia Sa şi sărăcia şi simplitatea. Fiindcă El intră călărind pe un asin, neaducând cu El nici o pompă şi slăvire omenească. De aceea El singur este împăratul drept şi trăind întru dreptate şi El este blând, având blândeţea în chip deosebit, căci Domnul Însuşi grăieşte despre Sine şi spune: "Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima"".

Dar cel mai bine apare surprinsă desăvârşita smerenie a lui Hristos pentru noi în următorul text: "Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul primeşte cântarea îngerească sus, a sărăcit jos ca un străin şi cântare de la prunci a primit". Expresia "ai sărăcit ca un străin" indică lucrarea kenotică, de micşorare a slavei dumnezeieşti a Mântuitorului, prin Întrupare, adică desăvârşita lui smerenie.

Intrarea în Ierusalim, anticiparea Patimilor lui Hristos

Intrarea Domnului în Ierusalim vesteşte apropierea Patimilor Sale şi a slăvitei Învieri. De altfel, întreaga săptămână ce decurge din Praznicul Floriilor este prăznuită în rânduiala liturgică a Bisericii "în contemplaţia duhovnicească asupra viitoarei întâlniri dintre Hristos şi moarte, întâi în persoana prietenului Său, apoi în însăşi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui "ceas al lui Hristos" despre care El a vorbit adesea şi spre care este orientată întreaga sa slujire pământească". Mai mult chiar, Intrarea Domnului în Ierusalim trebuie văzută ca o "pregustare a bucuriei Paştelui". În acest sens, textul liturgic zice: "Intrând Tu, Doamne, în sfânta cetate, şezând pe mânz, Te-ai sârguit să vii spre Patimi, ca să plineşti Legea şi proorocii…" După cum lasă textul să se înţeleagă, şederea Domnului pe mânz are legătură cu smerenia Sa, pe care ne-a arătat-o nouă în chip desăvârşit prin Patima şi moartea Sa pentru mântuirea noastră. Aşadar, smerenia lui Hristos, Cel ce şade pe mânz la Intrarea Sa în cetatea Ierusalimului, arată şi anticipează, lasă să se întrevadă Patima Sa cea de bunăvoie. Înţelegerea aceasta ne-o îmbie şi textul imnografic, zicând: "Cel ce şade pe scaun de heruvimi, şi pe mânz a şezut pentru noi, şi apropiindu-se spre Patima cea de bunăvoie, astăzi a auzit pe prunci strigând: Osana!, şi pe popoare zicând: Fiul lui David, grăbeşte-te de mântuieşte pe cei ce i-ai zidit, binecuvântate Iisuse, că pentru aceasta ai venit, ca să cunoaştem slava Ta". Aşadar, din punctul acesta de vedere, şederea lui Hristos pe mânz ascunde în ea un mesaj profetic, arătând apropiata Patimă a Sa. În înţelesul acesta, încă de acum imnograful ne îndeamnă la a lăuda Patimile Domnului, pe care le pregăteşte Intrarea Sa în Ierusalim: "Lăudaţi cu un glas… că Împăratul îngerilor a încălecat acum pe mânz şi merge, vrând să ucidă pe vrăjmaşi pe Cruce ca un puternic. Pentru aceasta şi pruncii cu stâlpări strigă cântare: Slavă Ţie, Celui ce ai venit biruitor; slavă Ţie, Hristoase Mântuitorule…" Observăm că deşi realizează legătura aceasta între Intrarea în Ierusalim şi Patimile Domnului, textul imnografic pune în atenţie şi biruinţa, înţelegând desigur prin aceasta Sfânta Înviere, pentru că despre Patimile Domnului nu se poate vorbi niciodată fără să avem în atenţie şi Învierea.

Aşadar, textul imnografic al Floriilor face uşor trecerea spre Patimile Domnului, arătând că de fapt Praznicul acesta nu este altceva decât un moment înspre Sfintele Patimi. Auzim astfel: "De la stâlpările de finic şi de la acele ramuri, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecând la altă serbare dumnezeiască, la Cinstitele Patimi ale lui Hristos, la taina cea de mântuire, să alergăm credincioşii, şi să-L vedem suferind Patimă de bunăvoie pentru noi. Şi mulţumindu-I, să-I cântăm cântare cuvioasă, grăind: Izvorule al milostivirii şi limanul mântuirii, Doamne, slavă Ţie". Intrarea Mântuitorului în Ierusalim arată apropiata împlinire a mântuirii şi izbăvirii neamului omenesc din moarte, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu: "Mântuitorul se îndreaptă însoţit de ucenicii Săi spre sfânta cetate. Este al treilea drum al lui Iisus la Ierusalim. Mântuitorul îl face spre a împlini Legea, dar mai vârtos pentru a-şi împlini misiunea Sa. A sosit timpul desăvârşirii slujbei de mântuire a neamului omenesc… Ascultarea Lui, în locul neascultării noastre. Şi pentru ştergerea vinei acesteia se îndreaptă acum spre înălţimile supremei jertfe, spre a ajunge ascultare până la moarte, iar moartea pe cruce… Pentru aceasta a primit Mântuitorul ca de data aceasta să intre în Ierusalim, întâmpinat de mulţimea însufleţită, ca Mesia, ca Rege şi izbăvitor al mulţimii. Plin de adânc înţeles este faptul că această intrare triumfală a lui Iisus în Ierusalim s-a întâmplat tocmai în ziua în care se alegeau mieii pentru Paşti. Iisus intră în Ierusalim în această zi ca şi prin acest fapt să se dovedească drept Mielul de Paşti care ridică păcatul lumii".