„Străduieşte-te să ridici pe cel căzut!“

Epitimia este medicamentul de vindecare sufletească şi trupească, pe care îl primeşte penitentul de la duhovnicul său, în urma Tainei Mărturisirii. Aşa cum vindecarea poate veni şi fără medicamente, tot aşa şi Mărturisirea nu trebuie să includă neapărat o epitimie. Dar atunci când epitimia este necesară, ea urmăreşte trei aspecte: întărirea pocăinţei, conştientizarea păcatelor şi creşterea dorinţei de mântuire.

Întotdeauna epitimia trebuie asumată liber şi conştient, potrivit cuvintelor psalmistului: „Toiagul Tău şi varga ta, acestea m-au mângâiat“ (Ps. 22, 5), sau cuvintelor Sfântului Pavel: „Făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei ce te ascultă“ (I Tim. 4, 16).

Ceea ce dă unicitate Sfintei Mărturisiri este faptul că în această Taină se află în lucrare, în sinergie atât mântuirea penitentului, cât şi mântuirea preotului. Această interdependenţă nu este aşa de bine evidenţiată în nici o altă Taină, poate cel mult în Taina Hirotoniei („Nu-ţi pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora“, I Tim. 5, 22). De aceea, canonul 84 al Sfântului Vasile cel Mare reproduce textul de la Fac. 19, 17, care spune „mântuind, mântuieşte-ţi sufletul“. În acest sens, canoanele 28 şi 30 ale Sfântului Nichifor Mărturisitorul recomandă ca epitimia să se dea potrivit dispoziţiei sufleteşti a penitentului şi după chibzuinţa duhovnicului, ambele aspecte fiind foarte importante în reuşita creşterii duhovniceşti.

Vindecarea nu depinde de timp, ci de pocăinţă

Cel mai important canon cu privire la epitimie este canonul 102 Trulan, supranumit şi cheia canoanelor, care redă principiul iconomiei, sau principiul dreptei socoteli între acrivie şi pogorământ. El condamnă atât acrivia necontrolată, cât şi pogorământul nechibzuit. Accentuarea unilaterală a acriviei poate duce la bigotism, iar a pogorământului la indiferentism. De aceea, canonul 102 Trulan recomandă duhovnicului să cerceteze starea penitentului, să vegheze întoarcerea acestuia şi să măsoare vrednicia lui, şi aşa să dea epitimia cuvenită, aşa încât penitentul să nu cadă nici în deznădejde, nici în nepăsare. Sensul epitimiei potrivite nu este altul decât „vindecarea potrivită“, aşa cum spune şi canonul 1 al Sfântului Grigorie de Nyssa.

De reţinut este principiul vindecării sufleteşti prin epitimie, care este formulat de canonul 84 al Sfântului Vasile cel Mare, şi anume: vindecarea nu depinde de timp, ci de pocăinţă. De asemenea, atunci când se cercetează păcatele, nu pot fi pedepsite gândurile (can. 4 al Sfântului Ioan Ajunătorul), ci doar consimţământul cu păcatul, care constituie cauza şi începutul epitimiei (can. 7 Sfântul Ioan Ajunătorul).

Pornind de la cele de mai sus, potrivit sfintelor canoane, atunci când se hotărăşte epitimia, fiecare duhovnic trebuie să cunoască următoarele lucruri:

Sfintele Canoane prevăd epitimia maximă şi ea are caracter orientativ. Aceasta înseamnă că duhovnicul nu trebuie să le aplice formal şi întocmai, ci în funcţie de situaţia concretă.

Epitimia se hotărăşte în mod diferenţiat, adică ea trebuie să reflecte măiestria duhovnicului (Pravila Mică, Govora 1640, îl numeşte pe duhovnic „maestru ca un vraci“) şi astfel să ţină cont de situaţie, de felul şi implicaţiile păcatului (intenţie, cuvânt, faptă), de vârstă, de gen, de starea de sănătate, de situaţia socială, de starea civilă, de pregătirea intelectuală. Deasupra tuturor se află intensitatea pocăinţei. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare pedepseşte desfrâul în funcţie de starea civilă (7 ani pentru cei necăsătoriţi, 15 ani pentru cei căsătoriţi), în timp ce Sfântul Ioan Ajunătorul pedepseşte în funcţie de vârstă (2 sau 3 ani înainte de vârsta de 30 de ani, şi 3 sau 4 ani după vârsta de 40 de ani).

„Epitimia cea mai grea? Să nu mai faci păcatele pe care le-ai mărturisit!“

Pentru diferenţierea corectă a epitimiei, duhovnicul rugător trebuie să se lase condus de inspiraţia divină, de aceea canonul 13 al Sfântului Teofil al Alexandriei îl îndeamnă pe duhovnic să procedeze „cum îl va lumina Dumnezeu“.

Pornind de la epitimia maximă, duhovnicul poate să scadă din ea, până la anularea formală a ei. A scădea din epitimie mai poate însemna şi faptul că duhovnicul ia asupra lui din crucea penitentului. Canonul 3 al Sfântului Ioan Ajunătorul dă şi exemplu cum se poate scădea epitimia, respectiv dacă penitentul face o jertfă în plus, dacă se abţine, pe o anumită perioadă de timp, de la alcool, sau de la carne, sau de la brânză, ouă, peşte, ulei, dacă face metanii sau milostenii, pentru fiecare se poate reduce câte un an, până la zero. Părintele Arsenie Boca spunea că cea mai mare epitimie este „să nu mai faci păcatele pe care le-ai mărturisit!“

Canoanele Sfinţilor Părinţi prevăd epitimii diferite. Acest lucru este de la sine înţeles, fiecare Sfânt Părinte este în felul lui, iar canoanele nu uniformizează, ci îmbogăţesc, arătând optici şi strategii diferite, complementare. De exemplu, Sfântul Teodor Studitul nu dă epitimii mai mari de 3 ani, în timp ce Sfântul Vasile cel Mare stabileşte epitimii de peste 20 de ani. Mai mult, Sfinţii Părinţi au chiar opinii antinomice, dar nu contradictorii, precum Sfântul Nicolae al Constantinopolului, care prin canonul 11 îndeamnă să nu se urmeze canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul, pentru că sunt prea blânde (!).

Canoanele şi primirea Euharistiei

Sfinţii Părinţi considerau, încă de atunci, că oprirea de la Împărtăşanie nu poate fi văzută întotdeauna ca o epitimie eficientă. De aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul (în „Carte foarte folositoare de suflete“) recomandă epitimii practice, precum în situaţia avortului consideră că vindecarea ar veni mai bine prin hrănirea unui copil sărac, iar ucigaşul ar trebui să primească epitimie întreţinerea familiei rămase. Părintele Dumitru Stăniloae afirma de asemenea că oprirea de la Împărtăşire nu mai poate fi văzută astăzi ca o epitimie eficientă, ci mai degrabă penitenţii ar trebui îndrumaţi spre fapte milostive, în timp ce împărtăşirea îi ajută la vindecarea lor.

Din nefericire, astăzi mulţi duhovnici accentuează unilateral oprirea de la cele sfinte, or - aşa cum afirma şi părintele Rafail Noica - frica de a împărtăşi trebuie pusă mereu în balanţă cu frica de a nu împărtăşi. Împărtăşania este medicamentul cel mai potrivit în vindecarea sufletului şi iertarea păcatelor, de aceea duhovnicii ar trebui să ştie că răspunderea este cel puţin la fel de mare atunci când nu împărtăşesc.

Niciodată nu se pot da două epitimii pentru aceeaşi vină. Principiul îl găsim în Sfânta Scriptură (Naum 1, 9), în dreptul roman sub forma dictonului „non bis in idem“ şi în canonul 46 al Sfântului Ioan Ajunătorul. Acest principiu înlătură nedreptatea dublei pedepsiri, dar întăreşte şi credinţa în eficienţa epitimiei unice.

Un ultim aspect în viaţa duhovnicească şi în stabilirea epitimiei este situaţia limită a eşecului. Adică a situaţiei realiste în care, orice ar face duhovnicul, penitentul refuză îndreptarea, nu din vina duhovnicului, ci din neputinţele personale ale penitentului. Astfel de situaţii întâlnim chiar în activitatea de propovăduire a Mântuitorului, pentru că Dumnezeu nu mântuieşte cu forţa (de exemplu, tânărul bogat care nu ascultă, sau localnicii din ţinutul Gherghesenilor care Îl alungă pe Hristos).

Duhovnicul trebuie să-şi apere sufletul de cei care nu vor să-şi asume mântuirea

În aceste cazuri trebuie urmat canonul 85 al Sfântului Vasile cel Mare, care prevede: „De nu vom putea să-i salvăm, să ne sârguim a mântui măcar sufletele noastre“. Acest canon mai înseamnă indirect că penitentul nu poate niciodată să-l şantajeze pe duhovnic, în a-l determina să recurgă la compromisuri spirituale. Uleiul din candelă nu se împarte. Duhovnicul nu poate fi duplicitar, nu poate ierta de frică, nu poate fi constrâns (mai ales în divulgarea secretului Spovedaniei). Dacă penitentul nu se supune, răspunderea îi aparţine în întregime, iar duhovnicul trebuie să-şi apere sufletul său de cei care nu vor să-şi asume mântuirea.

Ca şi concluzie, putem aminti prescripţia a 4-a a Sfântului Ioan Gură de Aur, care sintetizează sugestiv felul în care se poate da epitimia: „Epitimia să nu se dea simplu, după cantitatea păcatului, ci să aibă în vedere şi voinţa celor care păcătuiesc, ca nu cumva, voind să cârpeşti ceea ce s-a rupt, mai mare să faci ruptura, sau străduindu-te să ridici ceea ce a căzut, mai mare să faci căderea“.