Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Ortodoxia românească şi Bizanţul

Ortodoxia românească şi Bizanţul

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 28 Mai, 2019

Strămoşii noştri, care s-au născut creştini, având fundamente ale creştinării lor în epoca apostolică, prin misiunea în pri­mul rând a Sfântului Apostol Andrei, iar după cercetările mai noi şi a Sfântului Apostol Filip, au fost determinați să se raporteze tot timpul la Imperiul roman, chiar şi după retragerea aureliană din Dacia, de la sfârşitul secolului al III-lea. În acest context, mutarea capitalei Imperiului roman la începutul secolului al IV-lea la Constantinopol a făcut ca atenţia înaintașilor noştri în ceea ce priveşte credinţa şi cultura creş­tină să fie asupra Bizanţului.

Tot timpul, creştinii din teritoriul care poartă astăzi numele de România s-au raportat la credinţa şi civilizaţia împăratului de la Noua Romă - Constanti­nopol. Pe când Imperiul bizantin se afla la zenit, în secolul al XIV-lea, apar voievodatele româ­neşti consolidate şi independente, Ţara Românească şi Moldova, alcătuite administrativ, atât po­litic, cât şi bisericesc, după forma de organizare de la curtea im­perială bizantină şi cea din Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, scaunele mitropolitane din Ţara Românească şi Moldova fiind dependente de această Patriarhie. Spre exemplu, bizantinii numeau Ţara Românească Ungrovlahia, adică Vlahia de lângă Ungaria, iar Moldova Bogdania, de la întemeietorul voievodatului, Bogdan I, sau Moldovlahia. În acelaşi timp, cnezatele şi voievodatele pe care ungurii le-au cucerit între secolele XI-XIV între Car­paţi, Dunăre şi Tisa (spaţiul Transilvaniei, Maramureşului, Banatului şi Crişanei de astăzi) erau organizate tot după structura civilizaţiei bizantine, iar întreaga ierarhie era dependentă de structuri bisericeşti care ţineau de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Întreg spaţiul românesc a fost organizat sub influenţa civilizaţiei bizantine. 

De aceea, după căderea Bi­zanţului, la 1453, continuitatea acestuia s-a făcut în Ţările Ro­mâne, voievodatele româneşti fiind primele care s-au opus expansiunii otomane, şi atât Mol­dova, cât şi Ţara Româ­nească au preluat grija Locurilor Sfinte şi a Muntelui Athos. Cele mai mari danii din secolele XV-XVI către Muntele Athos şi Ţara Sfântă au fost făcute de domnitorii Moldovei şi Ţării Româ­neşti.

Întreg Evul mediu românesc este profund marcat de cultura, credinţa şi civilizaţia bizantină. Spaţiul românesc din această perioadă nu poate fi văzut decât ca un teritoriu al continuităţii bizantine şi al perpetuării valorilor acestei civilizaţii creştine. Pe bună dreptate, marele nostru istoric Nicolae Iorga vorbea despre Ţările Române drept un „Bizanţ după Bizanţ” în toată perioada medievală românească.