Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Pâinea fiilor sau fărâmiturile străine?

Pâinea fiilor sau fărâmiturile străine?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Ioan Sergiu Lungu - 13 Feb 2016

De multe ori suntem atât de orbiți de mirajul binelui străin, încât nu mai folosim bunurile pe care le avem la îndemână. Par mai cuceritoare resursele de departe. Nu mai vedem valorile de care beneficiem deja. Cel mai la îndemână exemplu este cel al schimbului hranei mult mai sănătoase și mai adevărate de acasă cu hrana de tip fast-food. Acest text este prilejuit de lectura pericopei evanghelice a femeii cananeence în relatarea lui Matei la cap. 15 versetele 21-28. Mă opresc la două replici. Una a Mântuitorului: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (vs. 26), iar cealaltă a femeii străine de neam: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (vs. 27).

La o primă vedere, Mântuitorul pare aspru peste măsură cu cea care Îi cere ajutorul. Putem dibui un posibil motiv câteva versete mai înainte. Le spune ucenicilor: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel (vs. 24). Atitudinea Lui ar fi descurajat pe mulți dintre noi. Pare captiv mentalității iudaice contemporane. Fiii lui Israel se con­siderau copiii lui Dumnezeu, iar păgânii erau așezați în rândul câi­nilor pentru că nu-L cunoșteau pe singurul Domn, singurul Stăpân adevărat. Aparent, Hristos îm­brățișează această mentalitate. Concluzia pericopei însă ne arată cum stau lucrurile de fapt. Majori­ta­­tea exegeților spun că Iisus adop­­tă această poziție pentru a arăta fermitatea credinței femeii, care are ca rod tămăduirea fiicei ei.

Din cele două replici pe care le-am menționat voi folosi două sintagme: pâinea copiilor și fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor. În originalul grecesc, în expresia pâinea copiilor este folosit substantivul teknon. Este un sinonim al altui termen consacrat pentru fiu – yios. Teknon eviden­țiază aspectele psihice și exterioare, iar yios pe cele interioare, etice și legale (Thayer’s Greek-English Lexicon – art. 5235 teknon). Teknon poate fi tradus deopotrivă fiu sau copil. În ediția sinodală sunt întâlnite ambele variante într-un raport echilibrat. În analiza pe care o fac, folosesc sintagma pâinea fiilor. Cred că este mai potrivită pentru contrastul cu fărâmiturile de la masa stăpânilor pe care vreau să-l zugrăvesc.

Noi astăzi, chiar dacă de multe ori inconștient, ne considerăm fiii lui Dumnezeu. Cea mai cunoscută rugăciune a creștinilor este Tatăl nostru. Dacă El este Tatăl, noi Îi suntem fii. De obicei părinții, cel puțin până la o anumită vârstă, se îngrijesc de pâinea copiilor. Și noi Îi cerem Tatălui nostru: pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi (Matei 6, 11). Prin acesta Îi cerem atât pâinea pentru între­ținerea vieții biologice, cât și pâinea care să stingă o foame mai adân­că ce îl încearcă pe om, o foame de sens. Mulți Părinți înțeleg că aici este vorba și de Trupul lui Hristos – Pâinea Vieții (Ioan 6, 35, 48, 54). O primim împăr­tă­șin­du-ne la Sfânta Liturghie. Deși ne este accesibilă, sau tocmai pentru că este foarte la îndemână, nu mai știm să beneficiem de acest mare dar lăsat de Dumnezeu. Aș putea să mă împărtășesc din Dum­nezeu, și în acest mod să merg pe calea împlinirii sensului meu, dar caut împlinire în fel de fel de alte moduri. De ce? Poate fi puțina mea credință, comoditatea, delăsarea sau în cel mai bun caz conștiința faptului că sunt nevrednic. Vrăjmașul exploatează toate aceste pretexte și mă ține departe de marele dar, Pâinea fiilor pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă nu mă împărtășesc la masa Tatălui, voi căuta hrană la alte mese. Unul singur fiind Domnul, Stăpânul adevărat Dumnezeu, alte stăpânii vor fi străine de firea și împlinirea mea. De cele mai multe ori, fiind stăpâni străini, fiind o stăpânire care uzurpă pe Făcătorul meu, singurul Stăpân adevărat, nu-mi vor dărui fără rest pâinea cu care să mă satur, ci voi culege fărâmituri care nu mă satură. În loc să văd că nu-mi dau împlinirea, mă adâncesc mai mult în căutare și mă înstrăinez mai mult de firescul gândit de Făcător pentru mine.

Încerc să lărgesc înțelesul sintagmei pâinii fiilor. Mântuitorul biruie prima ispitire în pustie cu adevărul că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). În alt context ne spune: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică (Ioan 5, 24). Prin urmare viața noastră este hrănită atât de cuvântul lui Dumnezeu cât și de credința în El. Din pricina lipsei de spațiu mă voi opri la cea din urmă.

Credința în Dumnezeu este o pâine a fiilor. Voi încerca să văd în ce măsură o folosesc. Sunt eu credincios? Deși teoretic îmbră­țișez soluția credinței, nu cred că apelez la ea ca la o primă opțiune. Aș avea suficiente motive solide să o fac. În toate textele slujbelor liturgice, de la un capăt la altul, aud că Dumnezeu ne ajută în tot ce facem, în toate lucrările noastre. În predica Bisericii este propovăduită atotputernicia lui Dumnezeu. O cânt la strană crezând cu tărie în ea. Mai mult, în facultatea de teologie am învățat despre atotputernicia lui Dumnezeu și mi-am asumat credința în ajutorul Lui. Totuși, după ce am ieșit din biserică, sau după ce am promovat cu succes examenele la facultatea de teologie și mă confrunt cu probleme concrete, parcă uit de învățătura Bisericii și apelez la soluții omenești. La tot felul de asigurări cu capital străin. Sunt mai la îndemână. În orice problemă cu care mă confrunt, nu cred că am reflexul să apelez în primul rând la ajutorul lui Dumnezeu. Cum aș putea face acest lucru? Cum să detronez reflexul meu de a căuta în primul rând soluții raționale? Cum să schimb macazul? Dacă nu voi începe într-un fel, nu voi ajunge niciodată să fac aceasta. Părintele Rafail Noica propunea mici exerciții cotidiene de a exersa dialogul firesc permanent cu Dumnezeu. Spre exemplu: alerg să prind tramvaiul. Doamne, ajută-mă să-l prind! Dacă l-am prins: Mulțumesc, Doamne! La început pare un pic formal dar încet, încet intră în firescul nostru. Astfel vom dobândi o familiaritate cu Dumnezeu și vom apela mai des la resursa dumnezeiască.

Nu cred că vom putea renunța la soluțiile omenești. De aceea nu propun să fim dochetiști, să ne rupem cu totul de modurile omenești de a aborda problemele, ci să reconsiderăm ierarhia lucrurilor. Să așezăm lucrurile în ierarhia lor firească. Să-L luăm pe Dumnezeu în calcul la modul real. Nu doar să-L afirmăm în discurs și să ne raportăm la El numai în Biserică. Să-L luăm în calcul și în problemele concrete.

Cred că mă voi așeza cu adevărat în starea de fiu când voi adeveri cu fapta cine este Părintele meu. Atunci voi fi mult mai onest când rostesc rugăciunea Tatăl nostru. Greșit plasat sunt când, beneficiind de resursa dumnezeiască nemărginită, ce-i drept cam imprevizibilă, apelez la resurse omenești, limitate și incomparabil inferioare. Aș putea spune că cele două nu suportă nici un fel de comparație.

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, Tatălui nostru, să ne lărgească vederea. Să conștientizăm, mai mult decât o facem deja, și să râvnim împărtășirea din pâinea fiilor pe care o avem la îndemână în Biserică. Astfel vom reuși să depășim dependența de fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor străini, cauzată de inconștiența și inerția comodității noastre.