Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Desăvârşirea se înfăptuieşte prin lucrare

Desăvârşirea se înfăptuieşte prin lucrare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 22 Iulie 2010

Desăvârşirea este o etapă pe care puţini creştini reuşesc să o atingă în cursul acestei vieţi pământeşti. Una dintre ispitele concrete care apar datorită acestui aspect este aceea de a considera că desăvârşirea este o stare aproape imposibil de atins, ba chiar inexistentă.

Desigur, acesta este un efect al propriei noastre stări păcătoase, care ne împiedică să simţim în mod clar că avem şansa de a trăi mult mai intens dragostea noastră faţă de lume şi Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog a observat cu mare atenţie caracteristicile stării desăvârşite şi defectele celor care manifestă un dispreţ faţă de posibilitatea atingerii acesteia.

Vina ne aparţine doar nouă

Am auzit în numeroase rânduri credincioşi care afirmă că viaţa şi faptele Sfinţilor Părinţi sunt fie mistificate, fie imposibil de atins. Ceea ce se ignoră de obicei este faptul că Dumnezeu doreşte ca şi noi să urmăm acestor modele. El vrea să ne dea darurile (harismele) şi nouă, la fel cum le-a acordat celor care L-au iubit necondiţionat, dar propria noastră stare păcătoasă împiedică manifestarea bunătăţii Sale. Nu ajungem la starea desăvârşirii din cauza greşelilor pe care le facem în propria noastră viaţă duhovnicească. De aceea, Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă următoarele: "Cel ce nu s-a învrednicit să ajungă la o astfel de măsură a desăvârşirii şi în posesiunea unor astfel de bunuri să se învinovăţească numai pe sine şi să nu spună, pentru a se dezvinovăţi, că lucrul acesta este cu neputinţă, sau că desăvârşirea se dobândeşte, dar în chip neştiut. Ci să cunoască, încredinţat de dumnezeieştile Scripturi, că lucrul e cu putinţă şi adevărat, înfăptuindu-se prin lucrare şi împlinindu-se în chip conştient. Căci fiecare se lipseşte pe sine de aceste bunătăţi pe măsura neîmplinirii şi nelucrării poruncilor" (Filocalia, vol. VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 52). Observăm că Sfântul Simeon a mai descoperit o categorie de critici ai desăvârşirii: cei care consideră că aceasta se dobândeşte în chip neştiut. Cu alte cuvinte, devii desăvârşit fără să fii conştient. Mulţi confundă această stare cu smerenia. Lucrurile, însă, nu stau astfel. Desăvârşirea, aşa cum subliniază Sfântul Simeon Noul Teolog, se înfăptuieşte prin lucrare şi se împlineşte în chip conştient. Sfinţii au simţit starea desăvârşirii şi au lucrat conştient pentru extinderea acesteia. Desigur, desăvârşirea este un dar de la Dumnezeu, dar şi lucrarea poruncilor este necesară. Fără lucrarea poruncilor nu o putem atinge, iar acest aspect este menţionat de Sfântul Simeon.

Înţelegerea greşită a Scripturilor

Interpretarea eronată a scrierilor din Sfânta Scriptură reprezintă un alt motiv pentru care desăvârşirea este dispreţuită sau ignorată de creştini. "Mulţi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citindu-le, le şi aud. Dar puţini dintre cei ce le citesc pot cunoaşte drept puterea şi înţelesul celor citite. Aceştia declară uneori că cele spuse de Sfintele Scripturi sunt cu neputinţă, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rău. Pe cele spuse pentru timpul de faţă le socotesc ca având să se împlinească în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare le iau ca deja întâmplate şi ca întâmplându-se în fiecare zi. Şi astfel nu e o judecată dreaptă în ei, nici o pătrundere adevărată a lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti" (p. 52). Această interpretare greşită a Scripturilor apare datorită existenţei propriilor patimi. Propriile păreri afectează şi ele puterea de înţelegere necesară descifrării înţelesului corect. Ne lovim prea des de propriile prejudecăţi şi limite atunci când încercăm să înţelegem mesajul transmis de textul scripturistic. Din păcate, adesea, considerăm că noi posedăm grila corectă de interpretare şi ignorăm tâlcurile Sfinţilor Părinţi. De asemenea, nu lăsăm Scripturile să ne vorbească, să ne transmită ce ar trebui să facem, iar acest aspect ne duce la concluzia că mesajul nu ne poate ajuta în problemele cu care ne confruntăm.

Măsura desăvârşirii

Desăvârşirea este o stare de odihnă perpetuă în Dumnezeu, dar nu un tip de odihnă păcătoasă, leneşă. Mintea cuprinsă de lumina necreată a iubirii divine învaţă să cunoască ce trebuie cunoscut şi să se concentreze pe drumul unei dezvoltări neîncetate în iubire. "Cel ce a ajuns la măsurile desăvârşirii este mort fără a fi mort, vieţuind în Dumnezeu în Care se află şi nevieţuind luişi (Rom. XIV, 7). E orb ca cel ce nu vede din fire. El a ajuns însă mai presus de orice vedere naturală, ca unul ce a primit ochi noi şi neasemănat mai buni şi mai presus de cei ai firii. El e nelucrător şi nemişcat, ca unul ce a împlinit toată lucrarea sa. E fără gânduri, ca unul ce s-a ridicat la unirea mai presus de înţelegere şi se odihneşte acolo unde nu mai e vreo lucrare a minţii, sau vreo mişcare de aducere aminte, spre vreun gând, sau spre vreun înţeles. Căci, neputând înţelege sau cunoaşte cele neînţelese şi cu neputinţă de cuprins, se odihneşte, aşa zicând, în ele. Iar odihna aceea e nemişcarea ne-simţirii fericite, care e totodată desfătarea în simţirea neîndoielnică şi fără străduinţă a bunătăţilor negrăite" (Filocalia, vol. VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 51-52). Ochii fizici sunt ignoraţi, pentru că nu ei ne ajută în contemplarea luminii necreate, ci ochii sufleteşti. Simţirea duhovnicească ia locul căutării nestatornice a minţii. Dacă există vreo persoană care se îndoieşte că lucrul acesta este posibil şi oferit tuturor creştinilor, înseamnă că încă nu a învăţat cum trebuie să creadă şi la ce poate spera. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, iar un creştin este chemat la îndumnezeire, nu la un simplu progres moral sau social. Întâlnirea cu Dumnezeu nu duce la scrierea unui cod de reguli sau la un extaz dus până la starea de paroxism. Întâlnirea cu Dumnezeu în desăvârşire este asemenea unei adieri blânde pline de dragoste şi lumină.

Teologie şi pocăinţă

Un alt mit neinspirat este acela al excesului de tristeţe în viaţa celui desăvârşit. Cel desăvârşit nu mai plânge şi nu mai suferă. El se bucură de întâlnirea cu Cel pe care îl iubeşte şi creşte în bucurie. Cine a văzut vreodată un sfânt depresiv? Toţi au fost bucuroşi, chiar dacă unii au avut parte de o veselie mai blândă, iar alţii de una mai serioasă. Bucuria duhovnicească nu poate fi niciodată înfrântă de suferinţe pentru cel desăvârşit. Chiar şi lacrimile sale sunt de bucurie, iar nu de tristeţe. "Nici celui ce teologhiseşte nu i se potriveşte pocăinţa, nici celui ce se pocăieşte, teologia. Căci pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. CII, 12), pe atâta e mai înaltă teologia decât pocăinţa. Căci precum se vaită un om aflat în boală şi neputinţe, sau precum strigă un cerşetor îmbrăcat în zdrenţe, aşa face cel ce se află în pocăinţă şi săvârşeşte cu adevărat faptele pocăinţei. Iar cel ce teologhiseşte este asemenea celui ce petrece în curţile împărăteşti îmbrăcat în strălucirea veşmântului împărătesc şi vorbeşte neîncetat cu împăratul ca un intim al lui şi aude de la el în fiecare moment poruncile şi voile lui" (p. 46). Sfântul Simeon Noul Teolog descifrează prin această pildă diferenţa dintre păcătoşii care se pocăiesc şi sfinţii care petrec deja încă din viaţa de aici împreună cu Dumnezeu. Orice păcătos, însă, este chemat să redevină un apropiat al lui Dumnezeu şi să iasă din starea de cerşetori. Suntem de acord că toţi suntem cerşetori acum, dar nimeni nu ne împiedică să ne curăţim viaţa pentru a-L întâlni pe Hristos încă din viaţa de aici.

Desăvârşirea este oferită cu multă dărnicie de Dumnezeu tuturor creştinilor. Este o greşeală să credem că sfinţii au reprezentat un fel de supraoameni care au reuşit prin eforturi extreme să dobândească harul Duhului Sfânt şi să se împărtăşească de vederea luminii necreate. Este clar că avem nevoie să atingem această stare încă din viaţa de acum şi reprezintă o greşeală credinţa că ne este inaccesibilă. Pentru atingerea ei sunt necesare doar două lucruri: să nu mai păcătuim şi să ne căim de păcatele săvârşite. Dumnezeu nu este un stăpân aspru, ci un Tată iubitor, care ne primeşte chiar şi în al doisprezecelea ceas, dându-ne simţirea duhovnicească a prezenţei Sale. Este necesar, însă, să nu ne pierdem speranţa sau să ajungem să credem că acest lucru nu mai este posibil. Deznădejdea este inversul desăvârşirii. Gândiţi-vă cât de uşor atingeţi această parte de jos şi aduceţi-vă aminte că este mai uşor să iubeşti decât să păcătuieşti.