Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Patristica Fericitul Augustin şi arta de a trăi frumos în vremuri grele

Fericitul Augustin şi arta de a trăi frumos în vremuri grele

Un articol de: Augustin Păunoiu - 28 Aug, 2019

16 secole ne separă de acest om născut la 13 noiembrie 354 şi plecat din viaţa pământească la 28 august 430. Pictorii bisericeşti l-au închipuit pe Fericitul Augustin cu sacos, tiară (mitră) şi cârjă episcopală, asemenea unui cardinal occidental de astăzi, dar ar trebui să ni-l imaginăm mai degrabă purtând o tunică de lână albă şi în picioare având sandale. Desigur, tunica lui este una cu mâneci, seamănă mai mult cu o cămaşă, cu cămaşa lui Hristos, nu mai este tunica drapată pe care o purtau Pericle sau Cicero.

Întreaga viaţă a Fericitului Augustin are valoare pentru cititorul interesat de astăzi în primul rând datorită unei învăţături aparte pe care o transmite: Episcopul Hipponei ne instruieşte, prin exemplul său, în arta de a trăi în vremuri tulburi, în timpuri de catastrofă. Copilăria sa este contemporană cu ultimele tresăriri ale puterii imperiale romane, iar la maturitate va vedea, la 24 august 410, zidurile de apărare ale străvechii Rome năruindu-se în faţa asediului vizigoţilor lui Alaric, eveniment decisiv nu pentru efectul politic, ci pentru repercusiunile pe care le-a avut asupra contemporanilor şi asupra gândirii şi operei de mai târziu a lui Augustin. Meditând asupra căderii acestei capitale a lumii civilizate, a acestei Rome care se credea eternă, el a elaborat capodopera „De civitate Dei”, unde sunt abordate două teme, cea a caducităţii, a perimării radicale a civilizaţiilor şi cea a vocaţiei dumnezeieşti a umanităţii, direcţii care rămân trăsăturile fundamentale ale teologiei creştine ale istoriei.

Nici moartea lui nu s-a petrecut în vremuri liniştite. A plecat spre cer în oraşul episcopal al Hipponei, localitate asediată în acea vreme de vandali, popor barbar pe care un itinerar uimitor i-a condus, iar aceasta pe durata numai unei singure vieţi de om, din adâncul Asiei, de-a lungul Europei întregi, până în Spania şi la Gibraltar, pentru a veni să distrugă puterea romană în Africa de Nord şi la Cartagina.

Dar Fericitul Augustin nu este pur şi simplu un martor al „Decadenţei” şi al sfârşitului unei lumi. Odată cu convertirea lui Constantin cel Mare, imperiul devine unul creştin, şi noua religie, cea creştină, triumfă.

Desigur, nu toate dificultăţile sunt surmontate, păgânismul încă rezistă la cele două extremităţi pe scara socială, atât la ţărani, cât şi la aristocraţia cultivată. Şi dacă era persecuţiilor este încheiată, totuşi, schismele şi ereziile sfâşie cămaşa lui Hristos, Biserica, iar intervenţia imperială, necesară într-un anumit sens, vine să complice lucrurile: Constantin moare, iar urmaşii săi, Constans şi Valens, optează pentru o versiune sau alta de creştinism arian. Ortodoxia cunoaşte multe clipe grele înainte de a triumfa definitiv odată cu urcarea pe tron a lui Theodosie.

Contemporan cu clasicii teologiei

Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că secolul Fericitului Augustin vede creştinismul înflorind social, spiritual, demografic şi intelectual. Ne aflăm în epoca de aur a Părinţilor Bisericii, aceşti mari gânditori şi trăitori ai învăţăturii evanghelice, uriaşi oameni de spirit, dar şi de acţiune în acelaşi timp, care dau literaturii creştine pe clasicii ei.

Este remarcabil cum Fericitul Augustin a fost contemporan, ştiut de el sau neştiut, cu Părinţii greci ai şcolilor din Capadocia, Antiohia, Alexandria (Sfinţii Atha­nasie al Alexandriei, Vasile al Cezareei, Grigorie de Nissa, Ioan Hrisostom, Chiril al Alexandriei), la ei adăugându-se Sinesiu de Cyrene, Evagrie Ponticul şi Theodoret de Cyr, dar şi cu principalii doctori ai Bisericii romane (Sfinţii Leon cel Mare, Paulin de Nola, Ioan Cassian, Fericitul Ieronim, Ambrozie de Milan, Martin de Tours, Ilarie de Pictavium), alături de Prosper de Aquitania şi Marius Victorinus.

Dimensiunile considerabile ale operei augustiniene, dar, de asemenea, şi varietatea acesteia fac dificilă o prezentare sumară a ei. Există lucrări a căror concepţie este absolut originală, cum ar fi „Confessiones”, care nu reprezintă pur şi simplu o autobiografie de o uimitoare profunzime a analizei, sau „Retractationes”, catalog critic al lucrărilor sale anterioare, operă inedită, pasionantă pentru un istoric datorită precizărilor pe care autorul le furnizează asupra datei, genezei, dar şi efectului fiecărei cărţi în epocă.

A scris contra tuturor ereziilor din timpul său

Aşa cum s-a întâmplat în cazul mai multor Părinţi ai Bisericii, cea mai mare parte a operei lui Augustin i-a fost inspirată de problemele sau provocările care frământau Biserica timpului său. În materie de teologie, de exemplu, rare sunt tratatele care apar, cum este, de pildă, admirabilul şi puternicul „De Trinitate”, dintr-o exigenţă spontană şi interioară, din care însă nu lipsesc preocupările polemice.

De unde şi importanţa pe care o ia în scrierile episcopului Hipponei lupta împotriva duşmanilor Bisericii şi ai Ortodoxiei. Vrând să adauge la „Viaţa” sa un tabel al operelor celui căruia i-a fost biograf şi ucenic, Possidius n-a găsit nimic mai bine de făcut decât să le claseze după adversarii pe care Augustin i-a combătut: „Contra păgânilor”, „Contra astrologilor”, „Contra evreilor”, „Contra maniheilor”, „Contra priscilienilor”, „Contra donatiştilor”, „Contra pelagienilor”, „Contra arienilor”, „Contra apolinariştilor”.

E evident că toate aceste dezbateri şi controverse nu l-au preocupat nici în mod egal, nici de aceeaşi manieră pe cel numit de Biserică „Doctor amoris”. Neglijând polemicile secundare, o schemă a carierei ecleziastice a Fericitului Augustin s-ar putea împărţi în trei perioade, unde domină succesiv: lupta contra maniheilor (387-400 d.Hr.), combaterea donatiştilor (400-412) şi, în fine, disputa împotriva pelagienilor (412-430). Iar dacă am continua schematizarea până la a condensa în patru scurte definiţii esenţialul gândirii marelui african, am putea spune că el a fost: filosof al fiinţei împotriva maniheilor, doctor al Bisericii contra donatiştilor, teolog al istoriei împotriva păgânilor şi campion al harului contra pelagienilor.

În final, Fericitul Augustin ne transmite prin întreaga sa operă şi lucrare de apărare a credinţei autentice adevărul că omul nu există pe pământ pentru el însuşi, nici pentru cel pe care-l locuieşte şi lucrează, ci pentru Dumnezeu. Tentaţia majoră de care e pândită umanitatea întreagă este aceea ca, de-a lungul pelerinajului său prin istorie, ea să uite, sedusă de splendoarea celor pământeşti, slava absolută a lui Dumnezeu, care este scopul, sfârşitul şi drumul adevărat al oricărui om în viaţă. Artistul îşi va face idol din arta sa, cel pătimaş, din viciul său, omul de acţiune, din lucrarea şi construcţia sa. Cine va păstra calea dreaptă şi va fi conştient că cetatea stătătoare a lui este în Împărăţia lui Dumnezeu va fi fericit. Aici, dar şi dincolo, în eternitate.

Chiar dacă bogăţiile nu te părăsesc toată viaţa, vine o vreme când le părăseşti tu

În această viaţă oamenii caută odihna ori siguranţa cu preţul unor eforturi uriaşe, dar nu le găsesc din cauza patimilor lor care-i duc în direcţii greşite. Vor să-şi găsească odihna în lucruri neliniştite şi schimbătoare care, fiind răpite de timp şi dovedindu-se trecătoare, îi frământă cu tot soiul de temeri şi dureri, nelăsându-i niciodată să stea liniştiţi. Dacă însă omul vrea să-şi găsească odihna în bogăţii, el devine mai degrabă trufaş decât lipsit de griji. Oare nu vedem cât de mulţi sunt cei care îşi pierd bogăţiile dintr-odată şi cât de mulţi merg la pierzanie din cauza lor, 
fie pentru că râvnesc să le dobândească, fie că le sunt răpite atunci când sunt doborâţi de alţii mai lacomi de averi decât ei?

Chiar dacă ele rămân de-a lungul întregii vieţi împreună cu omul şi nu-l părăsesc, le părăseşte el prin moartea sa. Cât de lungă este viaţa omului, chiar dacă ajunge să îmbătrânească? Sau, când oamenii îşi doresc vârsta bătrâneţii, ce altceva îşi doresc ei decât o lungă neputinţă?Aşa şi cu onorurile lumeşti, ce sunt ele dacă nu îngâmfare, deşertăciune interioară şi primejdie de cădere? Aşa zice şi Sfânta Scriptură: „Tot trupul este ca iarba şi slava omului ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut; însă cuvântul Domnului rămâne în veac” (I Petru 1, 24-25). De aceea, oricine-şi doreşte adevărata odihnă şi adevărata fericire trebuie să-şi ridice speranţa de la lucrurile muritoare şi trecătoare şi să şi-o aşeze în cuvântul Domnului, astfel încât, stăruind în acel cuvânt care rămâne în veac, el însuşi să rămână veşnic împreună cu Domnul.

De catechizandis rudibus (Despre instruirea celor simpli)