Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Fericitul Augustin şi valoarea nemuritoare a cuvântului

Fericitul Augustin şi valoarea nemuritoare a cuvântului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Augustin Păunoiu - 05 Octombrie 2009

În cartea sa, „Viaţa mea în Hristos“, Sfântul Ioan de Kronstadt, unul dintre sfinţii binecunoscuţi ai Rusiei prebolşevice, spunea admirabil: „Omul nu moare nicicând la nivelul cuvântului; el rămâne nemuritor prin cuvânt, vorbeşte şi după moarte… Câte cuvinte nemuritoare viază printre oameni, cele pe care le-au lăsat după ei morţii, de multă vreme duşi dintre noi, cuvinte care continuă să trăiască, uneori, pe buzele multor oameni. Câtă vitalitate cuprinde în sine cuvântul, fie acesta şi omenesc! Cu atât mai vârtos cuvântul lui Dumnezeu, el trăieşte din veac în veac şi rămâne mereu viu şi lucrător…“. Unul dintre marii slujitori ai cuvântului în Biserica primului mileniu creştin a fost Fericitul Augustin. Despre cuvintele nemuritoare pe care episcopul Hiponei, celebrul predicator african, le-a lăsat posterităţii şi modul în care el se raporta la credincioşii pe care îi păstorea, în rândurile care urmează.

Spre bătrâneţe, Fericitul Augustin medita cu detaşare, gândindu-se la slujba de propovăduire a cuvântului: „Trec predicatorii cuvântului Tău din această viaţă în cealaltă viaţă, dar Scriptura Ta se întinde deasupra popoarelor până la sfârşitul veacului“.

Atunci când predica, Fericitul Augustin nu se prezenta separat de mulţimea celor care îl asculta, ci se considera a fi împreună cu ei un mădular al Bisericii lui Hristos. De aceea, cuvântul lui nu este doar unul adresat cu autoritate de către un episcop, ci este un mesaj transmis fraţilor întru credinţă. Etimologic, termenul „episcopos“ este un cuvânt grec care se traduce în latină prin „superintentor“(supraveghetor) sau „visitator“ (inspector). „Noi suntem episcopi, spune Augustin, dar împreună cu voi suntem creştini. Numele acesta, propriu nouă, vine de la funcţia noastră, iar numele nostru comun tuturora vine prin ungerea primită după Botez. Dacă ungerea sfântă ne este comună, şi lupta ne este de asemenea comună“. Formula de plural a pronumelui personal (noi) întâlnită mai sus ne face să credem că Augustin predica atunci în Catedrala episcopală din Cartagina, unde adeseori era invitat de episcopul locului, Aurelius, căruia îi făcea plăcere să-l asculte pe Augustin vorbind.

„Explicându-vă Sfintele Scripturi, este ca şi cum noi frângem pâinea pentru voi…“

Legătura păstorului cu credincioşii săi este relevată de Augustin mai departe: „Dacă noi nu avem în comun cu voi slujirea conducătoare în Biserici, noi suntem împreună cu voi membre ale trupului lui Hristos… Noi trăim aici cu voi şi pentru voi noi trăim, scopul nostru ca şi jurământul nostru este de a trăi împreună cu voi, fără sfârşit conform lui Hristos“. Viaţa creştină este încorporare în Hristos, renaştere în Dumnezeu prin cuvântul rostit de predicator. Slujitor la masa Părintelui ceresc, Augustin se hrăneşte asemenea tututor din aceeaşi pâine, nepăstrând pentru el nimic din ceea ce îi umple inima şi mintea, cuvântul lui Dumnezeu: „Explicându-vă Sfintele Scripturi, este ca şi cum noi frângem pâinea pentru voi… Ceea ce eu vă dau nu este de la mine. Ce mâncaţi voi, acelaşi lucru îl mănânc şi eu; ceea ce trăiţi voi, trăiesc şi eu. Noi avem masa noastră comună în cer, căci de acolo vine cuvântul lui Dumnezeu.“

Pentru episcopul Hiponei, cuvântul lui Dumnezeu rostit şi interpretat în cadrul Sfintei Liturghii are un caracter foarte concret, el hrăneşte sufletul şi întreaga fiinţă a credinciosului asemenea pâinii de care vorbeşte şi Rugăciunea Domnească: „Pâinea noastră, cea spre fiinţă…“

Citirea din Sfintele Scripturi, care ne hrănesc duhovniceşte, ne arată ceea ce noi trebuie să vă împărtăşim vouă, care aşteptaţi cu atenţie, şi că din ospăţul Stăpânului ai cărui slujitori suntem, vă oferim ceva pentru a potoli foamea şi setea voastră“.

Vorbind despre importanţa Scripturii în viaţa creştinilor, Fericitul Augustin încearcă o interpretare alegorică prin care el aseamănă cerul (firmamentul) cu canonul Sfintei Scripturi. Cărţile sfinte reprezintă luminătorii care, stând pe cer, separă pe îngeri de oameni. Îngerii nu au nevoie, în urcuşul lor spiritual, de Scripturi, ei nu sunt sub autoritatea scrierilor sfinte, pentru că pot contempla direct frumuseţea dumnezeirii şi a înţelepciunii cereşti. Oamenii se află însă sub firmament, de vreme ce voinţa lui Dumnezeu se descoperă lor prin autoritatea Bibliei.

Episcopul african propune astfel o interpretare inedită a Genezei: cerul îl reprezintă Scriptura, iar luminătorii de pe cer sunt sensurile tainice ale ei sau într-o altă variantă cei ce predică cuvântul lui Dumnezeu, evangheliştii şi apostolii.

Iubirea creştină însetează mai mult după mântuirea aproapelui decât după gloria proprie

Forma predicilor lui Augustin demonstrează fără echivoc caracterul lor popular. El nu a vorbit atât pentru oamenii rafinaţi, cultivaţi, cât pentru poporul simplu. Nu voia să-şi facă o reputaţie prin elocinţa sa, nu avea nici un fel de vanitate când urca la amvon. În introducerea făcută la ediţia omiliilor lui Augustin, pregătită de Erasmus de Rotterdam, acesta din urmă scria: „Iubirea creştină caută mai degrabă folosul majorităţii credincioşilor de rând decât asentimentul sau aprobarea elitei; iubirea creştină însetează după mântuirea aproapelui decât după gloria proprie“.

Episcopul african a fost în timpul său unul din puţinele spirite cultivate care a presimţit că religia creştină în simplitatea ei va avea mai mare aderenţă la oamenii de rând decât la elitele societăţii antice. Astfel, Augustin, deşi posesorul unei tehnici oratorice deosebite, a ştiut să-şi adapteze discursul său la nivelul de receptare al publicului. Toţi cunoscătorii elocinţei antice, fără a-i excepta aici pe admiratoriii pasionaţi ai lui Augustin din secolul al XVII-lea, şi-au manifestat uimirea observând atât simplitatea şi stilul familiar al limbii folosite în predici, cât şi acel „laisser-aller“ al compoziţiei lor. Dovada succesului pe care episcopul hiponez îl avea în rândul ascultătorilor săi sunt aplauzele cu care era întrerupt deseori în cuvântările sale, aplauze care i-ar fi oferit posibilitatea de-a se mândri.

Jocul de cuvinte, o citare recunoscută sau un artificiu oratoric aduceau potop de aplauze

Augustin era un orator abil, căruia temperamentul său de meridional îi asigura o mimică şi gesturi de înaltă ţinută, care nu aveau alt scop decât de a se face înţeles până în cele mai mici detalii. Din acest punct de vedere, auditoriul din Cartagina nu lăsa de dorit. Un predicator care căuta contactul cu publicul îl găsea imediat. Transcrierile notarilor sunt semnificative în această privinţă. Ele arată că mai multe predici au fost întrerupte de aplauze şi că în unele cazuri, un scurt dialog - înregistrat cu fidelitate - se stabilea între cel aflat la amvon şi ascultători. În zilele noastre, audienţa îşi manifestă asentimentul sau neconcordanţa faţă de ceea ce se rosteşte printr-un semn din cap sau o mişcare a buzelor. În antichitate se aplauda, fie pentru a da oratorului un semn că este urmărit în discusul său, fie că se recunoştea o citare sau era sesizat un joc de cuvinte. Un exemplu de joc de cuvinte: într-o predică unde se face amintire despre linşarea unui comandant militar tiranic, Fericitul Augustin zice: „Nu «militia», ci «malitia» îi face pe oamenii de arme incapabili de a fi buni conducători“. Să mai dăm un exemplu de comentariu genial. Ştim cu toţii că oamenii antichităţii erau fascinaţi de reprezentaţiile de circ, care făceau ca prezenţa şi interesul oamenilor să fie mai mare decât frecventarea bisericii. Într-una din cuvântările sale împotriva dansatorilor pe sârmă care îşi instalaseră cortul de circ în oraşul unde predica Augustin, tirada pe care o lansează împotriva artiştilor demonstrează umorul fin al oratorului african: „Gândiţi-vă acum la un om care merge pe sârmă. El a învăţat prin efort să meargă pe coardă şi, suspendat deasupra voastră, vă ţine cu inima la gură. Dar priviţi pe cineva care ne oferă şi mai mari spectacole. Cel care merge pe coardă, poate merge pe apă? Lăsaţi de-o parte spectacolul circului şi uităţi-vă la Apostolul Petru: acesta nu este un funambul (dansator pe sârmă), ci mai degrabă un mariambul“. Ne putem imagina aplauzele ascultătorilor şi impactul pe care aceste cuvinte le avea asupra creştinilor. În concluzie, stilul spontan, neelaborat, dar care avea ca suport o cultură oratorică solidă şi o experienţă pe care Augustin a acumulat-o în Biserică, ambele adaptate la viaţa credincioşilor africani, a rămas cheia succesului de predicator al episcopului de Hipona, succes care l-a făcut cunoscut chiar în Bizanţ. Deşi Hipona era un orăşel necunoscut în nordul Africii, cu un scaun episcopal neluat în seamă, lui Augustin i se trimite în 430 invitaţia imperială de a participa la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes. Însă prea târziu. Augustin va muri înainte ca trimisul împăratului să sosească pe coastele Africii. A fost şi acesta un semn al recunoaşterii valorii operei şi personalităţii sale de neegalat.