Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica „Îngroparea“ sufletului în consumul de materie şi indiferenţa la suferinţa altora

„Îngroparea“ sufletului în consumul de materie şi indiferenţa la suferinţa altora

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Gabriel Frunză - 03 Noiembrie 2013

Întreaga natură creată este darul lui Dumnezeu pentru om. De aceea, toate bunurile materiale din viaţa pămân­tească trebuie înţelese, respectate şi preţuite ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, pentru ca oamenii, pornind de la daruri, să-l caute pe Dăruitor. Dacă omul nu înţelege responsabilitatea pe care o are faţă de lume, ea poate deveni zid despărţitor între el şi Dumnezeu.

În înţelegerea omului modern, „a trăi“ a că­pă­tat un înţeles aproape i­den­tic cu verbul „a consuma“. Omul zilelor noastre a de­venit un „consumator“ prin ex­celenţă, indiferent că este vor­ba de alimente sau de in­for­ma­ţie. „A fi“ nu mai valorează mare lu­cru, „a avea“ este totul. Iar când mirajul bogăţiei acapa­rea­ză şi secătuieşte sufletul omului, singura lui scăpare este la Dum­nezeu. Numai prin credinţă şi ru­găciune omul căzut în patima iubirii de avuţie poate reveni pe făgaşul cel bun al relaţiei pline de iubire şi înţelegere în vederea unei comuniuni libere şi dă­ru­i­toare faţă de Dumnezeu şi semenii săi.

În cele ce urmează vom vorbi despre felul în care bogăţia lu­mească poate afecta viaţa du­hov­nicească şi relaţia de iubire a omului faţă de semenii săi, la care este chemat de Dumnezeu şi de care depinde însăşi mântu­i­rea sa.

Bogăţiile naturii, darul lui Dumnezeu pentru om

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu a creat pe om din bunătate, ca să-l facă păr­taş la iubirea Sa intratrinitară. Natura întreagă a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru om, pentru viaţa lui trupească şi pentru formarea lui spirituală în vederea vieţii de veci. Prin acest dar, omul poate ajunge să-L cunoască pe Crea­to­rul Său şi să atingă astfel sensul ultim pentru care a fost creat. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că lumea slujeşte la ridicarea noastră la sensul ultim sau la obţinerea plenitudinii noas­tre în comuniunea cu Dum­nezeu cel personal. Însă pentru a se putea bucura de acest dar, omul are responsabilitatea de a dă­rui la rândul său ceva lui Dum­nezeu şi semenilor săi. Sfân­tul Maxim Mărturisitorul în Capete Gnostice spune: „Toa­te cele văzute se cer după cruce, adi­că după deprinderea de a stă­vili afecţiunea faţă de ele a celor ce sunt duşi prin simţuri spre ele“. Când uită acest lucru, bunurile materiale devin pentru el piedică în calea desăvârşirii. Sfântul Antonie cel Mare spune în acest sens: „După cum hai­ne­le mai mari decât măsura îm­pie­di­că la mişcare pe cei care se lup­tă, aşa şi dorinţa avuţiei pes­te măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.“

Responsabilitatea omului faţă de darul lui Dumnezeu în relaţia cu semenii

Dumnezeu ne-a dat toate lucrurile ca daruri din iubirea Sa nemărginită. Noi suntem che­maţi să răspundem acestei iubiri nealipindu-ne inima de ele, ci dăruindu-le, la rândul nostru, se­menilor din jur. Iubirea noas­tră manifestată prin daruri pentru semenii noştri ajută la spo­ri­rea comuniunii cu ei. „În dar aţi luat, în dar să daţi“ (Matei 10, 8). Atunci când oferim şi altora ce­le ale noastre, le închinăm de fapt lui Dumnezeu, care le-a dat pentru toţi (Matei 25, 34). Dum­nezeu vrea ca talantul primit de la El să fie dat zarafilor, adică la cei care ştiu să lucreze cu el, ca să fie luat înapoi cu dobândă (Matei 25, 27). Darul făcut de cineva altuia i se întoarce întotdeauna cu un folos sporit. Mân­tu­i­torul Hristos ne recomandă să ne facem prieteni dintre cei nevoiaşi, dăruind din bogăţia care nu este de la noi, ca şi ea să ne ajute să intrăm la bogăţia cea veşnică (Luca 16, 8-9).

Toate bunurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu pot servi ca le­gătură a iubirii între persoa­ne; prin aceasta ele nu devin pa­­ravane despărţitoare între oameni, ci pot servi la desă­vâr­şi­rea lor. Bunurile ca daruri au me­nirea să zidească comuniunea între oameni, iar noi suntem chemaţi să nu ne lipim ini­ma de ele, pentru sporirea acestei comuniuni. Drumul spre Dum­nezeu trece prin uma­ni­za­rea noastră. Iar în această uma­ni­zare nu se poate înainta decât prin comuniunea cu semenii noştri. De aceea lucrurile materiale nu ne sunt date numai pen­tru practicarea unui dialog al fiecăruia dintre noi cu Dum­nezeu, ci şi pentru deschiderea noastră faţă de cel de lângă noi. Acest dialog se cere făcut în conştiinţa că lucrurile materiale ne sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri în numele Lui, din porunca şi din bogăţia Lui, ca semne ale iubirii Lui, pentru ca această iubire să se extindă şi între noi.

În ziua de astăzi se poate observa că resursele naturale sunt din ce în ce mai limitate. Tocmai de aceea, dăruirea, sacrificiul şi conştiinţa insuficienţelor ar trebui să primeze mai mult ca ori­când. În felul acesta nu greşim dacă afirmăm că darul şi ajutorul oferit semenilor noştri se constituie nu numai ca o con­di­ţie a creşterii spirituale pentru via­ţa de veci, ci chiar ca o con­di­ţie „sine qua non“ a convieţuirii oamenilor pe pământ.

Se poate pune astăzi întrebarea: dacă un om a acumulat prin mijloace cinstite, pentru că a fost harnic, inteligent, a ştiut cum să-şi folosească mijloacele ca să ajungă bogat, nu poate acel om să fie şi bogat, să fie şi un bun creştin şi să aibă o relaţie bună cu Dumnezeu?

În Filocalie, Cuviosul Nil Ascetul spune: „Bine este dar să ră­mânem între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, nici un temei nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar, ci o nă­zu­inţă fără sfârşit şi o deşer­tă­ciu­ne fără capăt sporeşte necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugirea materiei“.

Deşi în teorie bogăţia nu ar fi în sine un păcat, în practică ea înseamnă huzur, desfătare, şi în cele din urmă, după ce omul şi-a lipit sufletul de acestea, avariţie. Să trăieşti în huzur şi în desfă­ta­re înseamnă să începi să uiţi de Dumnezeu şi să te limitezi la viaţa de aici şi la binele pe care ţi-l aduce ea. Adică să încalci cea mai mare poruncă: „Să îl iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău“ (Matei 22, 37). Iar ajungând, împins de iubirea de arginţi, la zgârcenie şi nemilostivire, înseamnă să nu iubeşti pe aproapele tău „ca pe tine însuţi“ (Matei 22, 39).

Aşadar, departe de a fi un bine sau un lucru indiferent, bo­gă­ţia este o piedică în calea mân­tuirii sufletului. Avem de altfel exemplul tânărului dre­gă­tor bogat care îi cere Mân­tu­i­to­ru­lui sfat în privinţa dobândirii vieţii veşnice. Pentru că a ţinut „din tinereţile sale“ poruncile, Domnul îi mai cere un lucru: „Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de-mi urmează Mie“ (Luca 18, 22). Dar tânărul, bogat şi sus-pus fiind, se întristează. El se găseşte brusc într-un impas existenţial. Lo­gica omenească se contrapu­ne, în acest caz, logicii dumnezeieşti. Tânărul era consecvent filosofiei lumeşti, gândea în termeni omeneşti, ai în­ţe­l­e­p­ciunii şi ai culturii civilizaţiei umane din epoca sa, care nu s-a schimbat deloc nici până astăzi, în timp ce Mântuitorul Hristos îi oferea perspectiva cerească, a Îm­părăţiei lui Dumnezeu. Aceas­tă filosofie cerească este plă­cută la nivel teoretic, dar când este vorba de a te conforma personal ei, constaţi că îţi stau în cale o mulţime de obstacole. Exigenţele Evangheliei sunt m­a­xi­maliste, ea ne cere nu o îm­bu­nă­tăţire a vieţii, ci o schimbare ra­dicală a ei. Tânărul ar fi acc­ep­tat probabil să-şi sacrifice o parte din avuţie, dar nu pe toa­tă. De aceea, în privinţa bo­gă­ţiei, Mântuitorul nu lasă loc de interpretări atunci când zice că mai degrabă intră o cămilă prin urechile acului decât un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 25).

Astăzi, parcă mai mult ca oricând, ne găsim şi noi puşi în faţa aceleiaşi dileme. Rămâne la alegerea noastră dacă cedăm perspectivei şi logicii omeneşti sau dacă ne plecăm smeriţi cugetele în faţa înţelepciunii dumnezeieşti.