Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Patristica Ispitele și înfrângerea lor

Ispitele și înfrângerea lor

Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 19 Mar, 2019

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, A treia convorbire cu părintele Cheremon, Cap. XIV, 6-7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 545-546

„(...) De ce ar trebui să fie ispitiți cei pe care-i știe slabi și neputincioși, care n-ar fi în stare să reziste prin puterile lor ispititorului? Dreptatea Domnului n-ar fi îngăduit ca ei să fie ispitiți dacă n-ar fi știut că există în ei o putere egală de a rezista, prin care să poată fi socotiți vrednici de laudă, după o judecată dreaptă a meritelor și într-un caz, și în celălalt. De aceea zice Apostolul: «Astfel, cel ce se socotește tare, să ia seama să nu cadă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda». Când zice: «Cel tare să ia seama să nu cadă», arată puterea voinței libere, pe care harul primit o știe că poate să stea în picioare prin sârguință, sau să cadă din nepăsare. Iar când spune: «Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească», El le înfierează slăbiciunea și nestatornicia minții lor, prin care încă nu puteau fi până aci răsturnați de puterile duhurilor rele, împotriva cărora știa că luptă zilnic și el, și cei desăvârșiți.”

Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XI-XII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, pp. 199, 200

„A doua zi, dornic de o viețuire și mai plină de râvnă, a mers la acel bătrân amintit, rugându-l să locuiască cu el în pustie. Dar acela neprimind din pricina vârstei și pentru că nu avea un astfel de obicei, Antonie a pornit îndată singur spre munte. Dar vrăj­mașul iarăși, văzându-i sârgu­ința și vrând s-o împiedice, i-a pricinuit pe cale nălucirea unui mare disc de argint. Antonie înțelegând uneltirea urâtorului de bine, s-a oprit și privind la disc a dat pe față pe diavolul din el, zicând: De unde poate fi un disc în pustie? Calea aceasta nu e bătătorită și nu e pe ea vreo urmă de oameni care să umble pe aici. Și dacă ar fi căzut, nu s-ar fi putut ascunde, fiind foarte mare. Deci cel ce l-ar fi pierdut, întorcându-se și căutându-l, l-ar fi putut afla, pentru că locul e pustiu. Aceasta e o meșteșugire a diavolului. Nu-mi vei împiedica prin aceasta râvna, diavole! Aceasta va fi spre pieirea ta. Și spunând Antonie aceasta, discul s-a mistuit ca fumul de fața focului. Apoi plecând, iarăși a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în drum. De l-a arătat vrăjmașul, sau cineva cu o putere mai mare spre a întări pe nevoitor și a-i arăta divolului că nu dă atenție nici aurului adevărat, n-a spus-o nici el și n-am aflat nici noi. Știm numai că ceea ce s-a arătat a fost aur adevărat. Antonie minunându-se de mul­țimea lui, dar sărind peste el ca peste foc, l-a trecut fără să se întoarcă, măcar să privească. Ba s-a grăbit așa de mult că nu a mai văzut locul.”