Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Laicitate şi căutarea sfinţeniei

Laicitate şi căutarea sfinţeniei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Roger Coresciuc - 26 Martie 2011

Laicitatea este văzută ca un cadru legislativ neutru care oferă cultelor religioase posibilitatea desfăşurării formelor proprii de manifestare religioasă. Adesea, laicitatea este percepută, în primul rând de către oamenii credincioşi, ca un avantaj, care permite o dezvoltare lipsită de implicaţii politice, propice mesajului Evangheliei. Sunt însă şi unele aspecte negative, pe care le vom creiona în articolul de faţă.

Laicitatea presupune o anumită neutralitate. Dar dacă observăm stările de fapt din ţările care au adoptat principiul laicităţii ca un principiu de bază vedem că, uneori, sub stindardul laicităţii sunt promovate de fapt atitudini care depăşesc cadrul normal al unei democraţii laice şi care tind să promoveze direcţii care nu mai sunt deloc neutre şi care uneori nu fac altceva decât să lovească în valorile creştine, favorizând o ieşire din neutralitate care anulează însuşi rolul de bază al acestor democraţii întemeiate pe laicitate. Acest lucru nu este general şi nu poate fi considerat o realitate omniprezentă. Cert este însă că sunt cazuri în care laicitatea serveşte drept paravan pentru distorsionări evidente ale neutralităţii.

Cadrul legislativ al laicităţii poate fi unul avantajos pentru Bisericile creştine. Dacă ar fi să luăm doar cazul Franţei, aici Biserica Romano-Catolică se bucură teoretic de o susţinere, neutră, a aproape întregului patrimoniu imobiliar: mare parte a lăcaşurilor de cult aparţin statului francez, care are obligaţia întreţinerii şi capacitării respectivelor imobile pentru funcţia lor iniţială. Statul poate dispune ca pe lângă funcţia iniţială - loc destinat cultului, bisericile să poată fi incluse într-un amplu program turistic, servind ca obiective majore din punct de vedere turistic. Această neutralitate legislativă nu se regăseşte din păcate mai tot timpul şi în practică. Foarte multe programe de finanţare a reparaţiilor sau de întreţinere a unor biserici, în special din sate, dar şi din marile oraşe sunt aşezate ani la rând la coada listei atunci când sunt întocmite bugetele primăriilor şi administraţiilor locale. Nimeni nu poate fi acuzat că a ocolit tendenţios neutralitatea laicităţii: veşnica replică - "Vrem să facem, dar nu sunt bani, pentru că avem alte priorităţi" - poate fi sau o replică sinceră, sau uneori, din păcate, un semn clar de rea-voinţă politică şi administrativă.

Drept la opinie sau lipsă de respect?

De asemenea, laicitatea presupune cadrul legal pentru desfăşurarea naturală şi neîngrădită a propriilor forme de manifestare culturală. Fiecare Biserică este liberă să îşi practice, în cadru privat, cultul. Aceasta se întâmplă fără nici un fel de piedică. Problema apare atunci când, sub pretextul libertăţii de opinie, coroborat cu principiul prost înţeles al laicităţii, Bisericile sunt expuse ironiilor de tot felul. Democraţiile occidentale, ele însele promotoare ale laicităţii şi ale separării nete între Stat şi Biserică, au încă de lucrat la educarea propriilor cetăţeni în privinţa înţelegerii corecte a neutralităţii laice. Laicitatea presupune oferirea cadrului legal amintit mai sus şi nu înseamnă în nici un caz marginalizare sau bază pentru atacuri nefondate, caracterizate de un anticlericalism care adesea este la limita legii. Dreptul de manifestare a opiniilor faţă de Biserică nu presupune şi dreptul de a manifesta aceste opinii fără un minim respect.

Libertate sau constrângere?

Laicitatea presupune şi coexistenţa mai multor denominaţiuni creştine în acelaşi spaţiu social. În ciuda demersurilor catehetice intensive, anticlericalismul amintit mai sus lasă urme uneori greu de vindecat. Reacţiile negative nu sunt însă tributare doar atitudinilor partidei anticlericaliste şi antireligioase. Ca o reacţie uneori naturală, credincioşii unui anumit cult pot ajunge şi ei la exagerări, induse de presiunea socială şi politică sau de nevoia afirmării insistente a propriilor valori. Insistenţa aceasta poate duce la saturare, în primul rând în rândul propriilor credincioşi. Redau un mic fragment apărut în cotidianul La Croix, unde găsim o mărturie a unui tânăr, invadat probabil de dorinţele părinţilor, familiei, prietenilor de a participa cu orice preţ la propunerile religioase ale cultului din care făcea parte: "Provin dintr-o familie credincioasă şi practicantă. Mergeam duminica la slujbă pentru a-i face pe plac mamei mele. Mă plictiseam îngrozitor, cu atât mai mult cu cât media de vârstă a celor care participau era destul de ridicată. Când se spuneau rugăciunile, nu simţeam nimic, ci aşteptam doar ca totul să se termine. Uneori simt un fel de forţă interioară, pe care o ignor însă, doar pentru că mi-am făcut un scop să nu mai am niciodată de-a face cu un asemenea loc". Tânărul respectiv a apelat în cele din urmă la activităţile unui grup, dezvoltat în interiorul aceleiaşi Biserici din care el însuşi făcea parte, şi care propunea o abordare mult mai dinamică a faptului religios. Totuşi, traumele nu se şterg aşa de uşor: "Dacă experienţa în acest grup mă va atinge în vreun fel, voi şti că Dumnezeu există. Dacă experienţa nu este concludentă, voi deduce că Dumnezeu nu există şi voi înceta de a mai avea vreo legătură cu Biserica". Întâlnim în această atitudine o reacţie normală? Personal cred că, până la un punct, reacţia nu este ieşită din comun. Impasul la care mulţi tineri occidentali ajung trebuie privit în lumina celor trei factori majori care determină astfel de atitudini: laicitatea prost înţeleasă, agresivitatea credincioşilor înşişi şi lipsa de orientare personală a acestor tineri, care speră să aibă acces la fenomenul religios de tip supermarket, fără prea multe eforturi.

Supermarket religios sau sfinţenie?

Bineînţeles, nu putem oferi soluţii imediate la toate problemele expuse mai sus. De asemenea, nu trebuie nici să considerăm că vom afla mereu răspunsuri imediate apelând la şabloane nefiltrate: viaţa duhovnicească nu înseamnă încremenire în literă, ci asumare în duh a unor poziţionări venite dintr-o experienţă, alta decât cea pe care adesea contemporaneitatea o propune. Laicitatea este o realitate care tinde să devină tot mai prezentă. Putem apela oare la cuvintele Părinţilor pentru a găsi soluţii şi pentru a ne reforma capacitatea de înţelegere a acestor evoluţii? Cuvintele Părinţilor sunt izvoare de apă vie doar atunci când sunt asumate dinamic. Acest ultim aspect nu trebuie ignorat. Chiar dacă nu-i absolutizăm pe Sfinţii Părinţi, personal consider că cel puţin o lectură smerită a unor pasaje care au fost redactate în situaţii uneori similare este benefică pentru poziţionarea noastră. Putem evita astfel şi ieşirea din neutralitate, şi agresivitatea catehetică, şi fuga din faţa propriilor neputinţe. Redau aici un mic fragment dintr-o omilie a Sfântului Grigorie Palama care vorbeşte despre sfinţenie: poate că răspunsul la problemele amintite mai sus este nu căutarea unei evadări în sau din religios, ci sfinţenia: "Dar acum să vedem şi cât de mare este deosebirea răsplătirii lui Dumnezeu pentru cei ce mărturisesc în numele Lui. Fiecare dintre sfinţi, ca serv al lui Dumnezeu, a făcut plin de curaj mărturisirea lui în viaţa aceasta trecătoare, în faţa unor oameni muritori; ea a fost de scurtă durată şi a fost făcută în faţa unui număr mic de oameni, în veacul de faţă. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Domn al cerului şi al pământului, va face cu curaj mărturisirea în favoarea lor în lumea aceea fericită şi fără de sfârşit, în faţa lui Dumnezeu şi Tatăl, care va fi înconjurat de îngeri, de arhangheli, de toate puterile cereşti şi unde se vor găsi adunaţi toţi oamenii, de la Adam şi până la sfârşitul lumii, Căci toţi vor învia şi se vor găsi de faţă la Scaunul de judecată al lui Hristos. Şi atunci, când toţi vor fi de faţă şi în văzul tuturor, El va proclama, va slăvi şi va încununa pe aceia care au dovedit până la urmă credinţa lor în El. De ce ar mai trebui, oare, să încercăm să arătăm aici toate cununile acelea mai presus de fire sau bogăţia acelor răsplătiri viitoare pe care nici un ochi, ca al nostru, nu poate să le vadă, nici o ureche ca a noastră nu poate să le audă şi nici vreo inimă nu poate să le înţeleagă?".