Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Patristica Martiriu și mistică la Nicolae Mladin

Martiriu și mistică la Nicolae Mladin

Un articol de: Pr. Nicolae Cristian Câdă - 19 Feb, 2020

La începutul instaurării regimului socialist ateu din România, un text al diaconului dr. Nicolae Mladin, intitulat sugestiv „Martiriu și Mistică”, a deschis Anuarul XXIII (V) publicat de Academia Teologică „Andreiană” Ortodoxă din Sibiu (1946-47). De scurte dimensiuni (pp. 3-21) și fără pretenții de studiu exhaustiv privind problematica martiriului și cea a raportului dintre acesta și mistică, după cum afirmă autorul, articolul este o încercare de schițare a câtorva direcții care să deschidă calea unor cercetări mai amănunțite.

Cele cinci secțiuni ale articolului (în afara lămuririlor introductive despre semnificația creștină a termenului „martiriu”; pp. 4-9) discută derularea supliciului și morții pentru Hristos ca „extaz și transfigurare” (pp. 9-12), ponderea vedeniilor și prorociilor (pp. 12-16) în acest tip de experiență și „prezența lăuntrică” în fiecare martir. Autorul amintește în final că și alte aspecte ale raportului dintre martiriu și mistică ar trebui elucidate. Este vorba despre relația dintre „harul baptismal, prin care suntem asimilați morții lui Hristos, și deci virtual martiri, și martiriu; influența martiriului asupra misticei ulterioare; încercările explicative scientiste, care, […], n-au reușit să eludeze prezența unui factor inexplicabil în martiriu, care depășește orice explicație pur umană; pregătirea pentru martiriu, prin viață curată și rugăciune; relația dintre eroism și martiriu” și multe altele (pp. 19-20).

„Martirul este misticul desăvârșit“

Precizările din prima secțiune privind termenul „martir”, care înseamnă „martor”, urmăresc evi­dențierea specificului creștin al acestui tip de experiență în care „acceptarea suferinței și a morții e suprema garanție ce-o poate da omul despre adevărul mărturiei lui” (p. 5) și, legat de aceasta, a con­ținutului mistic al martiriului. Disponibilitatea la suferință și moarte îl plasează pe martir în sfera eroismului care marchează idealurile umane ale fiecărei epoci. Dar creștinismul arată că martirul este mai mult decât un erou, mai mult chiar decât un „erou al credinței” (p. 5). Această definiție propusă de P. Corsseni, Lahomeyer, Von Campenhausen, A. Poulain și Lamballe este incompletă, consideră Mladin. Pentru cercetătorii enumerați sunt suficiente suferința și moartea pentru credință, însă profesorul de morală și mistică de la Sibiu subliniază mai întâi că „martirul creștin nu e un martor al unui fapt omenesc, al unui fapt de dimensiuni pur istorice, ci e martorul unui fapt divin, unui fapt ancorat în istorie, dar cu dimensiuni în veșnicie, dincolo de istorie” (p. 5).

Martirul este „martorul unor realități spirituale” (p. 6) experimentate, nu doar contemplate. Perspectiva mistică asupra martiriului nu este o prejudecată a unor istorici și teologi moderni ca K. Holl, G. Bardy, M. Viller, E. Lucius, H. Delehaye, K. Kirch, J. Kirsch, A. Stolz, ci ține de „mentalitatea generală a primelor veacuri creștine” (p. 7), deoarece, începând cu primul martir, Sfântul Arhidiacon Ștefan, martiriul și mistica se îngemănează (p. 6). Acest aspect îl diferențiază pe creștinul persecutat de erou. Dar nu este vorba despre o simplă deosebire de conținut, ci despre faptul că martirul este martorul prin suferință și moarte al lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, deci nu propovăduitorul prin jertfă al unei doctrine, ci al unei persoane.

Tainica prezență a lui Hristos în martir

Sacrificiul în numele acestei persoane, făcut în primul rând în legătură cu jertfa Mântuitorului, stabilește o relație vie, astfel că „Hristos Însuși este cel ce luptă și biruie, în chip simțit, în patima și moartea” martirului (p. 6). Identitatea dintre Hristos și martir presupune că acesta din urmă este martor al vieții, jertfei și învierii Fiului lui Dumnezeu întrupat, pururea lucrător în creștinul care asumă supliciul ca pe prilejul culminant al relaționării cu Domnul. Din comuniunea intimă cu Hristos, martirul „depune mărturie prin suferință și moarte” împreună cu Dumnezeu întrupat. Martirul prelungește în lume și în istorie mărturia jertfelnică a lui Hristos, fiind „expresia concretă în veac” a Domnului înviat, biruitor prin iubirea răstignită, nu prin mijloace omenești (p. 12).

Printre fenomenele mistice analizate de Mladin din perspectiva acestei relaționări tainice se numără extazul, raportat la expe­riența transfigurării, vedeniile și prorociile. Minunile sunt lăsate deliberat deoparte, dar toate celelalte sunt acceptate ca fenomene mistice, așa că, regăsindu-se în martiriu, trebuie amintite.

Răpirea la cer la care fac referire actele martirice nu este sinonimă cu insensibilitatea absolută, ci presupune „copleșirea, biruirea durerii, prin harul lui Hristos, prin bucuria prezenței lui Hristos” (p. 9). De aceea, unii dintre martiri spun că nu mai simt durerea provocată de tortura atroce. Esențial în privința expe­ri­en­țelor extatice ale martirilor este că sunt însoțite de „o vedere exterioară” sau de „răpire în convorbirea lăuntrică cu Hristos”
(p. 9). Atât rezistența la durere, cât și vederea tainică sunt repere duhovnicești ale experienței transfi­gurării pe care o fac martirii. Slava lui Hristos și a Duhului Sfânt le inundă întreaga ființă, le luminează sufletul și chipurile, așa încât strălucirea acesteia devine deseori sesizabilă atât crești­nilor, cât și păgânilor (p. 11).

De asemenea, vedeniile martirilor din timpul premergător claustrării sau din timpul acesteia, precum și al supliciului, în stare de vis sau de veghe, trebuie înțelese ca „percepții ale lumii nevăzute în forme văzute sau imaginative”, fiind, încă de aici, „dovada intimității mar­tirului cu lumea de dincolo”
(p. 12). Astfel că, pe parcursul martiriului, „cele nevăzute se îmbracă în forme sensibile sau imaginative spre a fi accesibile, dar nu forma e esențialul, ci prezența divină care prin viziuni toarnă lumină, bucurie, pace, putere în suflete” (p. 12). Prin vedenii, puterea lui Dumnezeu se răsfrânge în lume, darurile împăr­tășite deosebindu-le de orice halu­cinație și orice alt fenomen patologic. Mai mult, martiriul este legat de darul profeției (p. 16).

Mladin insistă spre final că martiriul este acel tip de expe­riență prin excelență mistică inexplicabil, inaccesibil multora și totuși atractiv pentru alții, pentru faptul că este traversat de pre­zența lui Hristos. Aceasta nu presupune neapărat exteriorizare, ci se manifestă în darurile revărsate în martiri, dintre care cele mai evidente sunt curajul și bucuria de a suferi și de a muri pentru Domnul. Astfel că nici identificarea cu Hristos, nici chinurile insuportabile nu desfiin­țează personalitatea martirilor, ci îi transformă în jertfe bineplăcute lui Dumnezeu, ­devenind din victime biruitori (pp. 17-19).

Actualitatea spiritualității martirice

„Nu există martiriu fără mistică” (p. 20), conchide profesorul din Sibiu, dorind să sublinieze că toate aspectele implicate în acest raport sunt reprezentative pentru spiritualitatea Bisericii. Așa că problema mărturisirii sângeroase a creștinilor este dintotdeauna mai mult decât un fenomen istoric, deoarece „martiriul este întruparea neîntreruptă a Hristosului răstignit [și înviat] pentru mântuirea lumii” (p. 21).

Demersul viitorului Mitropolit al Ardealului (între 1967 şi 1981) este un reflex apologetic la „atmosfera dramatică” (p. 3) a primei jumătăți a veacului trecut. După mai bine de șapte decenii, această contribuție de referință, încă, pentru cercetarea teologică autohtonă, demonstrează că actualitatea martiriului este dată de „realitatea vie” a acestuia, difuzată în Biserica lui Hristos ca o forță „directivă și plăsmuitoare” de asumare a realității contemporane, chemându-i pe creștinii fiecărei generații să își (re)valorifice crezul și trăirea din perspectivă jertfelnică (pp. 3-4).