Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Patristica Nădejdea în Dumnezeu: lumina vieţii

Nădejdea în Dumnezeu: lumina vieţii

Un articol de: Iulian Naroș - 24 Mar, 2013

Nădejdea, ca virtute, este absolut necesară pentru mântuire. Ea întăreşte întreaga fiinţă a creş­tinului în Dumnezeu, într-o încredere necontenită în purtarea Lui de grijă; dă putere sufletului în faţa tuturor greutăţilor care-l asaltează pentru a-l despărţi de Dumnezeu. „Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu“ - ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Pregătirea perceptivă

Omul simte că trăieşte a­tunci când are o motivaţie. Mo­ti­­­vaţia îi dă putere sufletului să-şi împlinească dorinţa. Cu toa­­te acestea, sufletul omului es­­te suflare dumnezeiască şi nu se poate împlini prin lucruri ma­­­teriale şi mărginite. Sufletul o­­mului se împlineşte doar în re­la­ţie cu Dumnezeu. Nădejdea în Dum­nezeu nu este doar a­ceas­tă mo­tivaţie, ci aceea care îl ajută pe om să se îm­păr­tă­şeas­că din vo­ia lui Dumnezeu, lu­minându-l şi dându-i sens vieţii.

Anunţarea temei

În cele ce urmează vom vor­bi despre „nădejdea în Dum­nezeu: lumină a vieţii“.

Tratarea

Din punct de vedere lingvistic, nădejdea este încrederea sau convingerea că ceea ce fa­cem sau dorim se va realiza. Da­că ne raportăm la persoane, nă­dejdea este încrederea în spri­jinul pe care ni-l oferă în a­nu­mite situaţii critice ale vieţii. Ast­fel, nădejdea este o forţă in­te­­rioară care ne dă tăria să îna­intăm spre scopul suprem al vie­ţii, Care este Hristos. În via­ţa duhovnicească, unde consta­tăm atâtea neputinţe omeneşti, nă­dejdea îndreptată spre Dum­nezeu este vitală. Sfântul E­van­ghelist Ioan ne aminteşte un cuvânt al Mântuitorului prin care este subliniată nece­si­­tatea de a ne pune nădejdea în Dumnezeu: „fără Mine nu pu­teţi face nimic“ (Ioan 15, 5).

Lucrările lui Dumnezeu în om, după învăţătura Sfinţilor Pă­rinţi, se numesc virtuţi. Da­că pomul se cunoaşte după roa­dă (Matei 12, 33), tot astfel, şi vir­tuţile se cunosc după lucra­rea harului lui Dumnezeu. Vir­tu­ţile sunt legate între ele, se cul­tivă şi se susţin unele pe al­te­­le, deoarece provin din a­ce­laşi Duh Sfânt. Nădejdea nu poa­te exista singură, ci doar îm­­preună cu alte virtuţi. Sfân­tul Ioan Scărarul vede o împle­ti­­re între nădejde, credinţă şi dra­goste, împletire care strân­ge şi întăreşte legătura tuturor os­tenelilor duhovniceşti: „Cre­din­ţa poate să facă şi să zi­deas­că toate. Nădejdea este mereu în­conjurată de mila lui Dum­nezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată ru­şi­na­tă. Dragostea nu cade şi nu se o­preşte în alergare aşa.“

Câtă lumină împărtăşeşte nă­­­dejdea în Dumnezeu putem în­­­ţelege privind la Maica Dom­nu­­lui, cea care s-a împărtăşit de­­plin din toate virtuţile. În­ce­pu­­tul virtuţilor ei a fost sădit de pă­rinţii săi, Ioachim şi Ana, ca­re, întristaţi fiind pentru ne­ro­di­rea lor, au nădăjduit la mi­la lui Dumnezeu, aducându-şi a­min­te de Avraam şi Sarra şi de cei­lalţi care făcuseră experi­en­ţa u­nei astfel de întristări pen­tru lip­sa de copii. Însoţiţi de cre­din­ţă, nu au lăsat ru­gă­ciu­nea pâ­nă nu au primit certitu­di­nea că le-a fost ascultată. Lu­cra­rea lor du­hovnicească, plină de ru­gă­ciu­ne şi nădejde, a in­flu­­enţat şi su­fletul copilei lor, căci Maica Dom­nului este cea prin care a­vea să lucreze virtu­tea.

Sfântul Grigorie Palama vor­beş­te despre viaţa isihastă a Mai­­cii Domnului, viaţă înce­pu­tă din momentul închinării ei la tem­plu. Tradiţia Bisericii re­la­­tea­ză momentul când Maica Dom­nului, adusă fiind la templu de către părinţii Ioachim şi Ana pentru a fi afierisită Dom­nu­­lui, a intrat în Sfânta Sfin­te­lor, unde nu intra decât Ar­hie­re­ul, şi aceasta o singură dată pe an, cu pregătire specială. A­ceas­­tă retragere a Maicii Dom­nu­­lui în Sfânta Sfintelor este vă­­zută de Sfântul Grigorie Palama ca o lucrare isihastă. Lucrarea i­­­­sihastă este lucrarea de retra­ge­­re a omului din lume pentru a putea sta în linişte la ru­gă­ciu­ne cu Dumnezeu. Ru­gă­ciu­nea Mai­cii Domnului nu era ru­gă­ciu­nea isihaştilor din perioa­da creş­tină, care practicau „ru­gă­­ciu­nea lui Iisus“, ci era ru­gă­ciu­nea unei copile curate şi dornice de comuniune cu Dum­nezeu.

Tot tradiţia Bisericii ne spu­ne că Maica Domnului se ruga, în perioada şederii ei la templu, să fie învrednicită pentru a fi slu­jitoarea acelei femei care va naş­te pe Mesia - cel mult pro­fe­ţit şi aşteptat în popor. Nădej­dea Maicii Domnului a fost îm­pli­nită mai mult decât dorea, căci Dumnezeu a învrednicit-o să devină ea însăşi cea care a năs­cut pe Mesia. Cu toate acestea, Maica Domnului s-a numit pe ea, cu smerenie, „roabă a Dom­nului“. Rugăciunea în isihie, precum şi smerenia au lu­mi­­nat-o, cum nimeni dintre oameni nu a mai fost luminat, căci Hristos i S-a arătat Maicii Dom­nului în iubirea Sa dum­ne­zeiască şi ea L-a văzut aşa „cum este“! (I Ioan 3, 2) Nu L-a vă­zut ca pe un copil sau ca pe un om matur, ca pe un în­vă­ţă­tor sau ca pe un prooroc cum Îl ve­deau ceilalţi. În Iisus a văzut pe Dumnezeu-omul. În toată via­ţa ei nu s-a raportat la Iisus ca la fiul său, ci ca la Dum­nezeu. Deşi Evangheliştii o nu­mesc „Maică a Domnului“, ea se considera „roaba Dom­nu­lui“. Este singura care L-a cu­nos­cut deplin pe Iisus ca Dum­ne­zeu, iar nu prin ghicitură.

Rugăciunea în isihie (linişte) şi ferirea de păcat (pe cât este po­sibil omului) luminează şi în­tă­resc sufletul spre nădejdea în Dumnezeu. Pentru omul din lu­me, isihia este posibilă frag­men­tar doar în timpul rugăciunii, când stă de vorbă cu Dum­nezeu, prin izolarea de gându­ri­le cotidiene şi a patimilor.

Recapitulare

Împărtăşindu-ne teoretic din învăţătura despre nădejde, ce vom zice atunci când ne vor cu­prinde bolile, grijile zilnice sau deprimările? Ce vom face în faţa ceasului morţii?

Asociere

Cultivând nădejdea, vom zi­ce că Dumnezeu a făcut pe om în­treg, din nimic, a vindecat boli de nevindecat. La El este nă­­dejdea însănătoşirii noastre; iar despre grijă, tot El, prin Da­vid, ne-a încredinţat: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hră­ni“ (Psalm 54, 25); depri­mă­rii, care încearcă să ne închidă su­fletul în întunericul iadului de unde ni se pare că nu mai es­te ieşire, îi vom pune înainte cu­vintele Domnului în­cre­din­ţa­te Sfântului Siluan Atonitul: „Numai cei mândri suferă de la demoni… Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!“; iar în pragul mor­ţii vom striga către Dum­nezeu: „Tu eşti nădejdea mea, par­tea mea eşti în pământul ce­lor vii“ (Psalm 141, 5).

Generalizarea

Dumnezeu a dat omului şti­in­ţă şi pricepere pentru a le lucra în folosul său, nu pentru a se încrede în ele. „Pune-ţi nă­dej­­dea în Domnul din toată ini­ma ta şi nu te bizui pe price­pe­rea ta“ - ne sfătuieşte Înţeleptul Solomon (Pildele 3, 5). Iar pe cei ce se încred în ei înşişi şi în simţămintele lor, acelaşi So­lo­mon îi numeşte „nebuni“. (Pil­de 28, 26).

Aplicarea

Nădejdea trebuie cultivată prin rugăciune, lectură duhov­ni­­­­cească, meditaţie sau  cuge­tarea la binefacerile lui Dum­nezeu. De asemenea, ea trebuie cul­­tivată şi în împrejurările con­­crete ale vieţii: să ne încura­jăm unii pe alţii atunci când a­vem un necaz, atunci când ne în­­cearcă bolile sau atunci când ne simţim părăsiţi. Cu cât via­­ţa omului este mai curată, mai în acord cu voia lui Dum­nezeu, cu atât nădejdea lui este mai pu­ternică, mai sigură. To­tuşi, nici unul dintre noi, cei mu­ri­tori, nu putem spune că a­vem cer­titudinea absolută a mân­tui­rii noastre, ci toţi tre­bu­ie să măr­turisim împreună cu Sfân­tul Apostol Pavel: „Prin nă­dejde ne-am mântuit“ (Rom. 8. 24).

Îl rugăm pe Dumnezeu să ne în­tărească voinţa noastră spre vo­inţa Lui ca să putem spune cu tărie şi simţire sufletească: „Nă­dejdea mea este Tatăl, scă­pa­rea mea este Fiul, aco­pe­ră­mân­tul meu este Duhul Sfânt, Trei­me Sfântă, Slavă Ţie!“

Bibliografie:

Diac. Ioan I. Ică Jr., Maica Dom­­­nu­lui în teologia secolului XX şi în spiri­tu­alitatea isihastă a secolului XIV, Edit. Deisis, Si­biu, 2008.

Pr. prof. dr. Constantin Co­man, Ioan Vlăducă, Din În­vă­ţă­turile Sfinţilor Părinţi, Edit. Bi­zantină, Bucureşti.

Sf. Ioan Scărarul, Scara Ra­iu­lui, traducere, introducere şi no­te de Mitropolit Nicolae Cor­nea­nu, Edit. „Amarcord“, Timi­şoa­ra, 1997.

Arhim. Sofronie, Vom ve­dea pe Dumnezeu precum es­te, trad. de ierom. Rafail Noi­ca, Edit. Sofia, Bucureşti, 2005.