Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Patristica Pacea luminoasă

Pacea luminoasă

Un articol de: Paul Siladi - 21 Aug, 2019

Din când în când, între apoftegmele din Patericul egiptean, își face apariția și câte un eretic ori un grup de eretici. Problema lor este mereu complicată, nu știm bine cine sunt, nici ce doctrină au. Chiar așa stând lucrurile, părinții deșertului oferă indicii importante cu privire la felul în care ne purtăm cu cei care cred altfel decât noi. O povestire din această categorie aflăm la avva Pimen: „Odată au venit câțiva eretici la avva Pimen și au început să-l bârfească pe arhiepiscopul Alexandriei, cum că a fost hirotonit de preoți. Bătrânul n-a spus nimic, l-a chemat pe fratele său și i-a zis: «Pune masa, pregă­tește-le de mâncare și condu-i în pace”.

Pentru înțelegerea unei istorisiri atât de scurte, toate detaliile sunt importante. Ele sunt cele care au trecut testul timpului și al memoriei în perioada în care aceste povestiri se transmiteau oral. Deșertul este un spațiu al liniștii, pentru că legăturile umane sunt limitate. Fără risipirea obișnuită, intensitatea conexiunilor umane crește, iar toate sunt așezate în atmosfera efortului de a ține poruncile Domnului. Iubirea aproapelui, care merge până la iubirea vrăjmașilor, este o lucrare centrală. În cazul asceților din pustia egipteană, cred că putem distinge două forme concrete ale acestei iubiri. Pe de o parte avem iubirea pentru întreaga lume, care se manifestă în rugăciune. Părinții filocalici cu precădere vorbesc despre cum monahii cuprind în rugăciunea lor lumea în ansamblu, Adamul total. Pe de altă parte, avem iubirea manifestată direct față de aproapele concret, cel cu care intri în contact. Când Mântuitorul porun­cește iubirea aproapelui, ea nu exclude pe nimeni, indiferent de categoria din care face parte ori căderile de care se face vinovat. Avva Pimen îi primește pe toți cu aceeași dragoste.

Dragostea cu care ești primit trebuie respectată ca atare. Ereticii despre care vorbește apoftegma noastră sunt cei care se exclud pe ei înșiși din comuniune, prin faptul că încep să bârfească. Această excludere este recunoscută ca atare de bătrân, dar nu în detrimentul păcii. De aceea cere fratelui său (pentru că avva Pimen locuia cu frații săi trupești) să pună masa, iar apoi să se despartă în pace. Aceasta este, în mod esențial, lecția Patericului. Pacea trebuie păstrată, iar oamenii lăsați în seama judecății lui Dumnezeu. Convertirile, schim­bările oamenilor sunt în mod esențial lucrări pe care le face harul. Noi nu putem fi decât, cel mult, vehicule ale harului, după cuvântul Mântuitorului: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16). Lipsa păcii, tulburarea, este asemenea unui nor greu, dens, care împiedică lumină. De aceea monahii deșertului se silesc să o păstreze cu orice preț și respectă libertatea celorlalți. Dis­cuțiile contradictorii au mici șanse de succes, mai ales dacă inima nu este pregătită. Și inima se poate pregăti doar stăruind în lumina harului, care topește încet gheața de pe inimi.