Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Predică şi fapte

Predică şi fapte

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Roger Coresciuc - 01 Iulie 2011

Ne punem tot mai mult întrebări referitoare la raportul dintre cuvânt şi faptă. Uităm însă că însuşi cuvântul poate deveni faptă în Slava Împărăţiei celei neînserate. Omul e chemat să vadă nu doar cele ale lumii de aici, ci şi cele ale veşnicei realităţi, numită viaţa în Dumnezeu.

Învăţătura Bisericii Ortodoxe este credinţa într-o realitate care poate transforma omul din orice fel de circumstanţe istorice, politice sau sociale. Una din cântările Bisericii Ortodoxe afirmă că Domnul este: "râu de viaţă, ce din Tatăl curge, şi Care în groapă apunând, va da lumii nestricăciunea". A învăţa nu înseamnă aşadar o reducere exclusivă la procesul unei simple transmiteri de cunoştinţe. Învăţătura creştină nu e teorie. Preotul, chemat să propovăduiască lumii întregi drumul către viaţa înduhovnicită, nu oferă doar simple informaţii, menite a fi puse în practică într-o manieră pur etică. Rezultă de aici că misiunea preotului nu este pur didactică şi instructivă. Adânca regenerare sufletească, reconversia spirituală sunt ţinta propovăduirii creştine, ţintă care îndrumă către relaţia personală cu Dumnezeu. Părintele Dumitru Belu spune: "Când Dumnezeu porunceşte ucenicilor săi: "Învăţaţi" El le precizează, de fapt, marea îndatorire de a propovădui în aşa chip ca ascultătorii să fie câştigaţi pentru Evanghelie, nu numai cu o parte a fiinţei lor, cum ar fi de pildă puterea de înţelegere, ci şi cu întreaga lor viaţă, deci cu inima, cu întregul lor potenţial de emotivitate, imaginaţie şi voinţă practică, intelectuală". Mântuitorul Iisus Hristos ne oferă imaginea cea mai potrivită în acest sens. Învăţătura şi viaţa Lui pot fi despărţite doar în abstract. Acest fapt vine din conştiinţa că un adevăr "transmis doar pe calea cuvântului poate fi oricând tras la îndoială de către ascultători, iar îndoiala constituie totdeauna o piedică psihologică dintre cele mai mari în calea voinţei de a acţiona în direcţia învăţăturii primite". Rolul predicii nu este de a forma credincioşi erudiţi, ci credincioşi care să trăiască învăţătura Mântuitorului. În acest sens, putem observa că la Sfântul Grigorie Palama nu se evidenţiază importanţa talentului oratoric. Dincolo de arta teoretizării, Sfântul Grigorie, ca de altfel orice predicator pătruns de sentimentul misiunii sale, "a făcut, aşa cum tot părintele Dumitru Belu ne spune, dovada sincerităţii şi convingerii sale. Predica prin viu grai, lipsită de sprijinul efectiv şi permanent al pildei directe date de propovăduitorul însuşi, rămâne o cuvântare cu slabă putere de pătrundere şi de aceea săracă în rezultate". Propovăduirea creştină nu se poate rezuma la predica prin cuvânt. Ea cuprinde în primul rând pilda vie, pilda vieţii şi a faptelor care să certifice autenticitatea modului de transmitere a învăţăturii.

Exemplul personal al predicatorului

Dacă luăm în considerare toată disputa isihastă care a premers perioadei de păstorie a Sfântului Grigorie Palama, înţelegem foarte bine aceste deziderate. Urmând exemplul Mântuitorului, Sfântul Grigorie Palama a ales să fie "lumina lumii". Predica sa are rolul de a imprima credincioşilor "gustul sfinţeniei", gust care nu ar fi putut fi perceput fără prezenţa unei vieţi autentice creştine, umplută de sfinţenie, a predicatorului. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt clare în această privinţă: "Întru toate arată-te pe tine, pildă pentru fapte bune". (Tit 2:7). Părintele Belu consideră că misiunea preotului de a conduce pe calea vieţii duhovniceşti porneşte tocmai de la premisele prezentate mai sus: predica prin cuvânt trebuie completată integral prin exemplul personal al celui ce predică. "Ochii tuturor sunt îndreptaţi asupra preotului. Un sfat nepotrivit, o faptă necorespunzătoare, un gest în dezacord cu învăţătura propovăduită îi subminează autoritatea şi vrednicia de crezământ, prin dezgustul celor ce vin în atingere cu dânsul. Dimpotrivă, cinstea, curăţia, cuvântul sănătos, pilda bună întru toate îi dezarmează pe potrivnici, netezind psihologiceşte calea aducerii sau readucerii lor în staulul lui Hristos". Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât razele soarelui. De foarte multe ori există tendinţa de a intelectualiza rolul preotului, uitând că de fapt rolul principal al preotului, şi al Bisericii în general, nu este nici cultural, nici social. Biserica este prezentă în lume pentru a da mărturie de prezenţa Împărăţiei. Aspectele culturale sau sociale pot deriva din această mărturie, însă niciodată nu o vor depăşi ca importanţă. Prezenţa Împărăţiei, mărturia împărtăşirii de harul lui Dumnezeu sunt premisele fundamentale ale oricărui dialog al preotului şi Bisericii cu lumea.

Sfinţenie şi teologie socială

Dacă ne gândim şi la faptul că atmosfera de la mijlocul veacului al XIV-lea nu era una din cele mai prielnice unei propovăduiri care ar fi putut să facă abstracţie de aceste elemente, vom înţelege de ce doar predica vie, pătrunsă de conştiinţa faptului că lucrarea lui Dumnezeu reprezintă centrul vieţii creştine, este predica care a reuşit să-i influenţeze peste veacuri pe toţi cei care au intrat în contact cu ea. Nu trebuie uitat faptul că Sfântului Grigorie Palama i-au fost aduse acuzaţii din cele mai grave. Achindin nu a încetat deloc să afirme despre el că: "Palama nu era liniştit şi nu s-a putut calma până nu l-a găsit pe Varlaam, ca un pretext de-a gata; acesta avea aceleaşi ambiţii ca Palama pe terenul înţelepciunii. I-a sărit în cap şi polemica lor a produs opinii absurde, de ambele părti, opinii opuse Bisericii lui Hristos, care a primit învăţătura dumnezeiască". Într-un astfel de context, chiar dacă avea să fie canonizat la doar nouă ani după moartea sa, omiliile sale nu puteau să aibă impactul pe care îl receptăm şi astăzi, decât prin forţa pe care le-a imprimat-o exemplul personal al predicatorului. Sentinţa dată de Sfântul Clement Alexandrinul (†215-216) spune că "adevăratul presbiter al Bisericii este acela care face şi învaţă cele ce sunt ale lui Dumnezeu". Considerăm această sentinţă o clară delimitare a rolului predicii prin fapte: "Textul vrea să spună că în Biserică sunt presbiteri şi presbiteri. Unii propovăduiesc, alţii nu. Adevăraţii preoţi ai Bisericii sunt numai cei ce propovăduiesc şi cu fapta, şi cu cuvântul deopotrivă". Propovăduirea realităţilor dumnezeieşti ne poate scuti de orice judecată sociologică a rolului Bisericii. Activisme sociale au fost şi vor apărea mereu în istorie. Exemplul Bisericii va trebui însă să fie unul eshatologic, ancorat în realitate, aşa cum de veacuri au făcut mărturisitorii adevăratei credinţe. Nici o teologie socială, din orice mediu ar proveni ea, nu poate inventa o nouă ortodoxie, sau înlocui adevărul fundamental ortodox: Omul este chemat la îndumnezeire.