Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Rugăciunea - comuniune cu Dumnezeu şi izvor de sfinţenie

Rugăciunea - comuniune cu Dumnezeu şi izvor de sfinţenie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Dr. Adrian Niţă - 01 Feb 2013

Una din modalităţile cele mai concrete prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu este rugăciunea, „cheia cu care deschidem poarta cerului şi intrăm la Părintele ceresc“, după cum ne învaţă Fericitul Augustin.

I. Pregătirea aperceptivă

Este cunoscut faptul că prin că­­dere omul s-a rupt de Dum­nezeu, adică voinţa, sentimentul şi raţiunea umană s-au per­ver­­­tit. Cu toate acestea, omului că­­zut în păcat i-a rămas pute­rea de a intra în legătură cu Dum­­nezeu, de a comunica cu El.

II. Anunţarea temei

Dialogul între om şi Dum­nezeu se realizează prin ru­gă­ciu­ne, despre care vom face în con­tinuare unele referiri.

III. Tratarea
Felurile rugăciunii

Rugăciunea, cel mai intim di­­alog între om şi Dumnezeu, es­­te o adresare plină de sin­ce­ri­­ta­te, naturaleţe şi de dăruire tai­nică a fiului faţă de Părinte­le său. Această stare vine din­tr-o simţire lăuntrică, omul fiind povăţuit de propriile bucu­rii sau necazuri să-şi plece ge­nun­chii înaintea lui Dum­nezeu. Însă, auzind replica Mân­tuitorului Hristos: Nu ştiţi ce cereţi!, adresată fiilor lui Ze­ve­­deu când aceştia au cerut pri­­­vi­­legii care nu ţineau de dem­ni­ta­­tea unor apostoli, ne dăm sea­ma că rugăciunea trebuie să urmeze anumite reguli. A­­ces­te reguli ţin de modul de a­­dre­sare şi de Persoana celui ca­­re îţi ascultă rugăciunea. Ast­­fel, în rugăciune, putem să-L slă­­vim pe Dumnezeu (de pil­dă, la slujba Utreniei, vă amintiţi, când preotul sau diaconul ros­teş­­te: Slavă Ţie, celui ce ne-ai a­­­rătat nouă lumina! şi la stra­nă se cântă Doxologia), să-i mul­ţumim pentru dragostea pe ca­­re o arată faţă de noi şi să-i ce­­rem ca bunătatea Lui să se re­­­verse asupra noastră şi a­tunci când nu facem voia Lui. În Biserică, la slujbele de ob­şte, a­casă, în intimitatea ca­me­rei noas­tre, pe stradă, la serviciu, ru­găciunea devine mod de via­ţă. Această stare o deprinde o­mul care a înţeles că fără Dum­­nezeu nu poate reuşi în a­ceas­tă lume.

Ritmul rugăciunii

Sfântul Apostol Pavel îi sfă­tu­ia pe contemporanii săi ca, pe lângă alte fapte bune, să se roa­ge neîncetat. A ne ruga ne­în­cetat înseamnă a ţine le­gă­tu­ra permanent cu Dumnezeu. Fap­tele, gesturile, cuvintele, gân­durile sunt raportate la Dum­nezeu, astfel încât omul tran­sformă totul în rugăciune, se roagă neîncetat. Dar pentru o­mul care se roagă numai cu bu­zele, însă mintea îi este ri­si­pi­tă, rugăciunea aduce vreun fo­­­los? Ne răspunde Sfântul Ma­ca­­rie cel Mare: Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te ade­se­­ori!, iar Sfântul Teofan Ză­vo­râ­tul ne spune că Cela ce se roa­gă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Monahismul ne în­­vaţă că rugăciunea trebuie să aibă un ritm. Există în mă­nă­stiri o „curgere“ a rugăciunii, in­diferent de intemperiile vre­mii, de succesiunea guvernelor, de crize... De pildă, în Mă­nă­sti­rea „Sfântul Sava“ din Ţara Sfân­tă, rugăciunea (Sfânta Li­tur­ghie) se săvârşeşte neîntrerupt de mai bine de 1500 de ani! Rugăciunea susţinută dis­ci­­plinează firea, creează o­biş­nu­­inţa de a veni înaintea lui Dum­nezeu la anumite ore. Un scurt respiro de 5-10 minute, di­­mineaţa şi seara, în cele 24 de ore ale zilei, de la care să nu ab­dicăm, să nu negociem, este tim­pul nostru pe care l-am câş­ti­gat pentru veşnicie. Omul trebuie să se roage şi când nu sim­te nevoia, chiar şi atunci când nu are dispoziţia necesară. In­ca­­pacitatea de a ne ruga se da­to­­rează firii noastre umane pă­că­­toase, care doreşte mai mult ce­le contrare lui Dumnezeu, şi nu cele fireşti. În lupta cu noi în­­şine căpătăm o altă percepţie des­pre relaţia noastră cu Dum­nezeu, iar rugăciunea nu mai es­te înţeleasă ca obligaţie. Ru­gă­ciunea, pe acest fond, rodeşte din belşug. Se activează în noi cre­dinţa, cea care face ca ru­gă­ciu­nea noastră să aibă putere şi siguranţă. De aici şi îndemnul Mântuitorului: Toate câte ce­reţi, rugându-vă, credeţi că veţi lua şi veţi avea (Marcu 11, 24). De asemenea, nădăjduim şi ne punem încrederea în ier­ta­rea şi milostivirea Lui, aşa cum spune Psalmistul: Nădăj­du­­ieşte în El şi El te va călăuzi (Psal­mul 36, 5). Însă rugă­ciu­nea pornită din credinţă şi în­tă­­rită de nădejde trebuie să fie pă­trunsă de dragostea faţă de Dum­nezeu. Şi în celelalte reli­gii credincioşii se roagă, deşi u­nii fac acest lucru cu teamă, dar în creştinism iubirea alun­gă teama (I Ioan 4, 18), căci nu­mai aici, în creştinism, Dum­nezeu se face Om şi moare din i­u­bire pentru oameni... Din a­ceas­tă perspectivă, prin rugă­ciu­ne devenim mai buni, mai iu­bitori şi doritori de cele spiri­tu­­ale, ne plac slujbele Bisericii, în­cepem să ne descoperim pe noi înşine ca fiind păcătoşi şi ce­rem îndreptarea noastră. Cel ca­re se roagă puţin, se va ruga din ce în ce mai puţin şi va ră­mâ­ne la o înţelegere măruntă, de­formată, a rugăciunii şi ros­tu­­rilor ei. Fiind întrebat părin­te­­le Porfirie din Muntele Athos da­că diavolul se sperie de ru­gă­ciu­nile făcute de credincioşi, a răs­puns că diavolul nu se spe­rie de rugăciuni făcute când şi când, ci doar de programul de ru­găciune şi de metanii... Cum se face totuşi că noi avem un pro­gram fix pe care-l res­pec­tăm cu stricteţe (cafeaua de di­mi­­neaţă, ştirile, serialul pre­fe­rat etc.), dar când e vorba de ru­­găciune, renunţăm cu mare u­şurinţă? Răspunsul este simplu: Dumnezeu nu este prioritar în viaţa noastră!

Când devine lucrătoare ru­gă­ciunea?

Paradoxal, cunoaştem sufici­enţi oameni care au un program strict de rugăciune, dar ru­găciunea nu operează în ei a­cele schimbări de care amin­team. Se roagă, merg la Sfânta Li­turghie, dar sunt la fel de ne­ier­tători, de invidioşi; acatiste­le sunt nelipsite din ru­gă­ciu­nea personală, dar trufia, mânia, calomnia şi alte patimi sunt la fel de vii ca la cei care nu merg la Biserică. Ce să în­ţe­le­gem? Că nu este importantă ru­găciunea? Nu, rugăciunea es­te izvor de sfinţenie, ea des­co­peră interiorul nostru, lumi­nea­ză cugetul nostru. Iar a­tunci când descoperim cum sun­tem noi de fapt, nu mai pu­tem dori răul cuiva, nu putem ţi­ne vreme îndelungată su­pă­ra­r­ea pe o persoană care ne-a gr­e­şit, căci rugăciunea ne ajută în primul rând să ne curăţim fi­rea noastră, să luptăm îm­po­tri­va propriilor noastre patimi ca­re ne urâţesc sufletul şi ne des­part de Dumnezeu. Numai din această perspectivă ru­gă­ciu­nea îl poate transforma pe cre­dincios, punându-l într-o re­la­ţie sinceră cu Dumnezeu şi cu aproapele.

IV. Recapitularea

Ce este rugăciunea? De câte fe­luri este ea? De ce este important să avem un ritm al ru­gă­ciu­nii? Care sunt roadele ei?

V. Asocierea

Aşa cum avem nevoie de hra­nă pentru trup, avem ne­voie de hrană şi pentru suflet, că­ci ce este hrana pentru trup, aşa este rugăciunea pentru suflet. Sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, ce este apa pen­tru peşte, aceasta este ru­gă­ciunea pentru sufletul cre­din­­ciosului.

VI. Generalizăm spunând că ru­găciunea este comunicarea şi co­muniunea sufletului credincios cu Părintele ceresc, în ur­ma căreia omul devine mai cu­nos­cător sub aspect du­hov­ni­cesc, iar iubirea faţă de semeni şi faţă de întreaga creaţie de­vi­ne mai profundă.

VII. Aplicăm afirmând că ru­găciunea se poate rosti spontan sau după un program a­nu­me, spre a exprima sim­ţă­min­tele care angajează sufletul la un anumit moment, dar reco­man­­dăm mai ales rugăciunile pe care ni le oferă Biserica prin căr­ţile de cult, care răspund tu­tu­­ror cerinţelor vieţii noastre, fi­ind formulate de sfinţi sau de cei mai înduhovniciţi părinţi ai Bisericii.

Repere biografice:

1. Învăţătura de credinţă ortodo­xă, Mitropolia Moldovei şi Bu­co­­vi­nei, Editura Doxologia, 2009.

2. Părintele Sofian-Duhovnicul, E­­diţie îngrijită de Garoafa Co­man, Editura Bizantină, Bu­cu­reşti 2012.

3. Pr. prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credinţe, Arad, 1992.