Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Patristica „Rugăciunea este cheia Împărăţiei cerurilor“

„Rugăciunea este cheia Împărăţiei cerurilor“

Un articol de: Pr. Dragoș Mihai Olteanu - 29 Iul, 2010

Ilie Ecdicul a fost, pe rând, avocat, monah şi preot, contemporan cu Ilie al II-lea, mitropolitul Cretei de la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea, fără a putea fi însă identificat cu acesta. Cu toate că scrierea intitulată "Antologie de sentinţe de-ale filozofilor strădalnici" îl are drept autor pe Ilie Ecdicul, aceasta a fost pusă şi pe seama Sfântului Maxim Mărturisitorul.

"Dar fiindcă lumina inteligibilă s-a întunecat, iar cea sensibilă s-a făcut mai clară pentru obişnuinţa de la început, nu poate să privească deplin spre cele dumnezeieşti, dacă nu se uneşte în întregime cu lumina inteligibilă, în rugăciune."

(Ilie Ecdicul)

Totuşi, s-a demonstrat că de fapt Ilie este singurul autor, deoarece ea este mai nouă decât scrierile Sfântului Maxim, indicând o spiritualitate mai sistematică şi mai nuanţată, care trădează influenţa scrisului Sfântului Simeon Noul Teolog din secolul al XI-lea. Scrierea intitulată "Antologie de sentinţe de-ale filozofilor strădalnici" este publicată în "Filocala greacă" sub numele lui Ilie Presbiterul şi Ecdicul. Aceeaşi scriere, cu titlul "Alte capete", a fost publicată însă şi sub numele Sfântului Maxim Mărturisitorul. Astfel, ne confruntăm cu o situaţie inedită, în sensul că aceeaşi scriere este publicată de două ori, fiind atribuită de fiecare dată altui autor, ca şi cum am avea de-a face cu două scrieri diferite. Din acest motiv, a fost nevoie să se demonstreze că, de fapt, este vorba despre o singură scriere, care îl are ca autor pe Ilie Ecdicul. Ca argument, ea este mai nouă decât scrierile Sfântului Maxim, indicând o spiritualitate mai sistematică şi mai nuanţată, care trădează influenţa scrisului Sfântului Simeon Noul Teolog din secolul al XI-lea. Autorul, un anume Ilie, a fost, pe rând, avocat, monah şi preot, contemporan cu Ilie al II-lea, mitropolitul Cretei de la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea. Aşadar, acesta nu poate fi identificat cu mitropolitul Ilie al II-lea, care l-a comentat pe Sfântul Grigorie de Nazianz şi "Scara" Sfântului Ioan Scărarul, deoarece era o personalitate foarte cunoscută, nu un "oarecare avocat", cum îi spun unele manuscrise autorului acestei scrieri (Filocalia, vol. IV, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 250).

Deosebirile dintre Sfântul Maxim şi Ilie Ecdicul

Atât Sfântul Maxim, cât şi Ilie Ecdicul împart sufletul raţional în: partea poftitoare, partea irascibilă şi partea cugetătoare. Dacă la Sfântul Maxim pofta şi iuţimea sunt puterile pasionale, în schimb, la Ilie Ecdicul ele sunt puterile vitale şi partea păcătuitoare. Prin purificarea lor, potrivit Sfântului Maxim, se ajunge la nepătimire, condiţia esenţială pentru cunoaştere, contemplarea duhovnicească şi teologie, culminând cu îndumnezeirea. Spre deosebire de Sfântul Maxim, Ilie Ecdicul afirmă că totul se încoronează prin simplitate. Cele trei faze ale vieţii duhovniceşti, aşa cum remarcă Sfântul Maxim, sunt: făptuirea, contemplaţia şi teologia. La Ilie, aceste trei faze sunt dispuse astfel: făptuitorul, mijlociul şi contemplativul, lipsind teologia. Mai mult decât atât, din perspectiva acestuia, viaţa activă presupune mai multe momente decât la Sfântul Maxim, urcând pe scara a şapte virtuţi: credinţa, frica, înfrânarea, răbdarea, nădejdea, nepătimirea şi iubirea. La acestea se adaugă tăcerea, postul, rugăciunea şi atenţia, fiind virtuţi deosebite, apărute mai întâi la sinaiţi şi preluate ulterior de Sfântul Simeon Noul Teolog. Ilie pune un accent deosebit pe importanţa milei, spre deosebire de Sfântul Maxim. "Fapta trupului este postul şi privegherea; a gurii, psalmodia, rugăciunea şi tăcerea, mai de preţ decât cuvântul ş...ţ. Fapta sufletului e înfrânarea săvârşită cu simplitate şi simplitatea cu înfrânare; iar a minţii, rugăciunea în contemplaţie şi contemplaţia în rugăciune. Tuturor virtuţilor acestora le premerge mila şi adevărul, a căror roadă e smerenia şi darul deosebirii (dreapta socoteală) care, după Părinţi, vine din aceea, şi fără de care nici aceea nu-şi va putea vedea marginea ei" (pp. 254-255).

Titlul scrierii

Unele codice, care atribuie această scriere Sfântului Maxim, îi spun simplu "Capete", sau "Alte capete". De aici vedem că un copist, scriindu-le după celelalte scrieri de sentinţe ale Sfântului Maxim, pentru a-şi face un codice de sentinţe, a lăsat la început loc pentru titlu, uitând apoi să-l completeze, un copist sau un cititor ulterior a socotit că sunt şi ele ale Sfântului Maxim. De aceea le-a intitulat simplu "Capete" sau "Alte capete ale Sfântului Maxim". Unele dintre manuscrisele care atribuie scrierea lui Ilie Ecdicul îi dau însă titlul din Filocalie, de unde rezultă că, probabil, însuşi autorul i-a dat acest titlu. În general, lucrarea este împărţită în patru secţiuni, fiecare dintre ele fiind introdusă printr-un distih. Această împărţire trebuie să-i aparţină chiar autorului, indicând natura secţiunii care urmează. Prima secţiune cuprinde noţiuni şi sfaturi generale legate de viaţă ascetică, a doua tratează exclusiv despre rugăciune, cea de-a treia despre contemplaţia naturală şi mai ales cea spirituală, iar secţiunea a patra este un fel de recapitulare a primelor trei, deşi intenţia era aceea de a se trata despre raportul dintre făptuire şi contemplaţie.

La Ilie Ecdicul, păcatul îmbracă trei forme: cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul, împărţire pe care o întâlnim în mod obişnuit şi în rugăciunile din cultul Bisericii. În continuare, el vorbeşte despre nepăcătuire, care este rezultatul păzirii fără greşeală a celor cinci simţuri şi a cuvântului rostit, a ceea ce vorbim. Astfel, trupul trebuie să se curăţească prin post şi priveghere, sufletul prin milă şi adevăr, iar mintea prin vorbirea cu Dumnezeu şi prin vederea Lui. Acestea sunt virtuţile fără de care nu se poate ajunge la nepătimire. "Păcatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte şi în gânduri. Iar bunul nepăcătuirii în şase. Căci trebuie să păzim fără greşeală cele cinci simţuri şi cuvântul rostit. Cel ce nu păcătuieşte în acestea e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi mădularele trupului (Iacov III, 2). ş...ţ Nici trupul nu se poate curăţi fără post şi priveghere; nici sufletul fără milă şi adevăr. Dar nici mintea fără vorbirea cu Dumnezeu şi fără vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri" (p. 256).

"Sufletul se află la hotarul dintre întuneric şi lumină"

Ilie Ecdicul vorbeşte despre o lumină sensibilă prin care sufletul se îndreaptă spre lumea exterioară şi alta inteligibilă prin care el se apropie de Dumnezeu. "Dar fiindcă lumina inteligibilă s-a întunecat, iar cea sensibilă s-a făcut mai clară pentru obişnuinţa de la început, nu poate să privească deplin spre cele dumnezeieşti, dacă nu se uneşte în întregime cu lumina inteligibilă, în rugăciune". El vine cu o precizare sub formă de concluzie, spunând că "în chip necesar sufletul se află la hotarul dintre întuneric şi lumină, spre întuneric mişcându-se prin faptă şi afecţiune, spre lumină, prin închipuirea cugetării" (p. 263). Mai mult decât atât, Ilie arată că numai sufletul concentrat în sine prin desprinderea de cele exterioare, şi unit cu rugăciunea, ajunge la vederi duhovniceşti. În acest sens, el face o afirmaţie clară: "Rugăciunea este cheia Împărăţiei cerurilor", iar "cel ce o are pe aceasta cum trebuie, vede bunătăţile rânduite pe seama prietenilor ei. Dar cel ce nu are îndrăznire în aceea nu vede decât cele de aici".