Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Patristica Sfântul Sofronie, păstor şi apărător al Ierusalimului

Sfântul Sofronie, păstor şi apărător al Ierusalimului

Un articol de: Pr. Ioniţă Apostolache - 11 Mar, 2020

Sfântul Ierarh Sofronie al Ierusalimului se identifică cu lupta apologetică a Bisericii împotriva ereziei monotelite, condamnată la Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol (680). În scrierile sale, el afirmă teologic argumentul existenţei a două lucrări în Persoana Mântuitorului Hristos. Contemporan cu Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Ioan Moshul, Sfântul Ierarh Sofronie, viitorul Patriarh al Ierusalimului, a venit pe lume în frumoasa cetate siriană a Damascului, în anul 550 (după unele păreri 560). Părinţii săi, creştinii Plinos şi Mira, i-au oferit o educaţie aleasă în cele mai de vază şcoli ale cetăţii. „Îmbinând isteţimea pe care o avea de la naştere cu râvna deosebită la învăţătură”, sfântul ajunge să pună în vistieria minţii „toate cunoştinţele pe care le putea cineva dobândi în vremea aceea”. Se ridică de tânăr printre marii profesori de retorică ai cetăţii Damascului, fiind amintit pentru aceasta cu apelativul de „Scolasticul”. Cu toată faima de care se bucura, Sofronie înţelege că din viaţa lui lipseşte ceea ce este cu adevărat mai important: cunoaşterea adâncă a Sfintelor Scripturi şi trăirea minunată a tainelor dumnezeieşti. De aceea, leapădă de îndată mantia de retor şi merge să-L caute pe Dumnezeu în Marea Lavră a Sfântului Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte, lângă Ierusalim. Însemnările din Sinaxar îl arată după o perioadă lângă Sfântul Ioan Moshul, la Alexandria. Alături de prietenul său, Sfântul Sofronie a călătorit în Siria, Palestina, Egipt şi Roma. În Alexandria au fost găzduiţi de Sfântul Ierarh Ioan cel Milostiv, la moartea căruia Sfântul Sofronie a alcătuit un cuvânt. Nu nu după multă vreme şi prietenul său, Cuviosul Ioan, a trecut la cele veşnice. Sfântul Sofronie i-a adus trupul înapoi la Ierusalim, îngropându-l cu toată cinstea în cimitirul mănăstirii de metanie.

În strânsă legătură cu lucrarea apologetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul

Din punct de vedere teologic, opera Sfântului Sofronie stă în strânsă legătură cu personalitatea şi lucrarea apologetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Din demnitatea de Patriarh al Ierusalimului, duce o luptă dârză împotriva ereziei monotelite. În acest sens, el scrie şi trimite spre celelalte scaune episcopale mai multe scrisori şi enciclice, „susţinând cu argumente teologice solide existenţa a două lucrări în Hristos”. Opera sa teologică abordează „teme dogmatice, aghiografice şi pastorale. Cea mai importantă lucrare dogmatică a sa este Scrisoarea de întronizare sau sinodală, care concentrează învăţătura sa hristologică”. Aici el arată foarte clar că „în Hristos se află un ipostas sau persoană şi două naturi sau firi. Săvârşirea lucrărilor se face după principii distincte, pentru că firile şi-au păstrat neştirbite puterile lor lucrătoare. În Hristos există deci două lucrări, două energii. El nu vorbeşte despre două voinţe, însă, întrucât vorbeşte despre două lucrări, acest lucru este implicit. Cele două lucrări se manifestă liber şi nestingherit” (Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină, pp. 785-786).

Tot în capitolul lucrărilor dogmatice, alături de Scrisoarea sinodală (634), poate fi adăugată şi Epistola Sfântului Sofronie al Ierusalimului „către Arcadie, Arhiepiscopul Ciprului”. Redactată în limba greacă, textul iniţial al lucrării a fost pierdut. În 720/1, un oarecare Constantin din Edesa a tradus lucrarea în limba siriacă, conţinutul ei fiind recuperat ulterior şi publicat în traducere de M. Albert, în colecţia „Patrologia Orientalis” (PO, 39.3, 1978). „Această scrisoare este raportată de un sinod care urma să se ţină la ceva timp după aceea în Cipru, pe care noi până recent l-am ignorat. Însă, din fericire, împrejurările istorice în care s-au desfăşurat aceste evenimente ne-au descoperit această scrisoare prin intermediul unei Vieţi a Sfântului Maxim, al cărei text a fost de asemenea editat şi tradus din siriacă. Scrisoarea Sfântului Sofronie se găseşte aşadar introdusă de un text cu puţin mai vechi decât ea... Totuşi această Viaţă nu oferă decât punctul de vedere al autorului ei monotelit, în defavoarea Sfinţilor Maxim şi Sofronie, fiind în consecinţă folosită cu multă grijă” (M. Albert, Studiu introductiv, în PO, 39, pp. 169-170).

Din varianta siriacă a „Vieţii Sfântului Maxim Mărturisitorul”, amintită de M. Albert, reiese că legătura Sfântului Sofronie cu Episcopul Arcadie al Ciprului nu era nici pe departe fericită. Relaţia lor a eşuat în primul rând din cauza dispreţului pe care Arcadie l-a arătat faţă de convingerile hristologice ale sfântului. De aici a rezultat o condamnare îndoielnică a însemnărilor sofroniene, în cadrul unui sinod local convocat în Cipru. S-a pus mai apoi problema dacă atitudinea ostilă a lui Arcadie faţă de Sfântul Sofronie a fost generată sau nu de convingerile sale doctrinare cu privire la monotelism. Cu puţin după moartea sa, Sfântul Maxim Mărturisitorul lămureşte această dilemă cu privire la tendinţele sale monotelite: „Care biserică a rămas neispitită? Cărui episcop smerit şi ortodox nu i-a fost cerut să proclame şi să lucreze această erezie? Din ultimele sale clipe de viaţă şi înainte de a-şi încredinţa sufletul lui Dumnezeu, fericitul Arcadie n-a încetat să fie ademenit” (PG 91, c. 143B).

Lupta împotriva ereziei monotelite

Contextul doctrinar al alcătuirii „Epistolei către Arcadie al Ciprului” este însă cu mult mai complex. Chiar înainte de a ocupa scaunul patriarhal al Ierusalimului (633), Sfântul Sofronie a încercat, fără succes, să anuleze acordul semnat în Alexandria de Patriarhul Cirus şi monofiziţi. Ambele părţi găseau justificarea înţelegerii lor în aşa-zisa formulă hristologică: „două firi – o singură lucrare în Hristos”. Sfântul Sofronie s-a plâns mai întâi Patriarhului Sergiu al Constantinopolului, care a venit cu un răspuns doar pe jumătate. El a semnat o hotărâre patriarhală (psephos) „în care nu menţiona precis că ar fi vorba despre o energie sau despre energii două, ceea ce întărea poziţia de statu quo în contextul înţelegerilor din Alexandria”. Câţiva ani mai târziu, după ce a fost ales Patriarh al Ierusalimului, Sfântul Sofronie nu a renunţat la dorinţa de a lămuri această dificilă problemă hristologică. În Sinodiconul său arăta foarte clar că învăţătura despre „cele două lucrări este compatibilă numai credinţei ortodoxe”. Actul a fost respins imediat de Sergiu de Constantinopol. În contextul dat, Sfântul Sofronie a înţeles că nu mai avea nici un rost să trimită documentul către Cirus al Alexandriei şi nici către Patriarhul Antiohiei, care oricum era monofizit. Singurul care a acceptat poziţia sa a fost Papa Honorius al Romei. Acest fapt îl aşeza pe Sofronie în poziţie de schismă faţă de toţi reprezentanţii Bisericii Orientale. În această situaţie, Sfântul Sofronie a încercat o ultimă posibilitate de reconciliere, apelând printr-o nouă epistolă la bunăvoinţa lui Arcadie de Cipru, aflat în acea vreme într-o poziţie neutră. După o largă expunere doctrinară a convingerilor sale hristologice, Sfântul Sofronie i-a cerut confratelui său să convoace un sinod local în care să se lămurească toate aceste probleme. „Sofronie putea astfel să spere că Arcadie va convoca sinodul la care spera. În fapt, Arcadie a acceptat de îndată să-i cheme pe episcopi, reuşind astfel să convoace un sinod cu 46 de participanţi. Viaţa Sfântului Maxim este singurul document reconstitutiv pentru acest eveniment. Oaspeţii de la Ierusalim au fost de îndată primiţi cu mare bucurie şi cinstea cuvenită, apoi sinodul s-a reunit. La început, părerile erau împărţite: unii voiau să accepte învăţătura Sfântului Maxim (care, în limbajul ulterior al monoteliţilor, se traducea prin dioenergism), alţii o găseau periculoasă. Au hotărât atunci să prezinte situaţia înaintea împăratului. Şi biograful Sfântului Maxim notează: «Atunci s-a temut de tulburarea care se făcuse din cauza sa, cu puţin timp mai înainte»” (M. Albert, Studiu introductiv, în PO, 39, p. 172).

Cea mai mare încercare a vieţii sale a fost însă legată de momentul căderii Ierusalimului în mâna sarazinilor lui Omar, la anul 637. Momentul l-a marcat profund pe eruditul şi evlaviosul patriarh, dincolo de toate reuşind să negocieze în termeni favorabili soarta credincioşilor săi. A trecut la cele veşnice un an mai târziu, în 638.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Ierarh Sofronie