Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Patristica Spiritualitatea martiriului la Servais-Théodore Pinckaers

Spiritualitatea martiriului la Servais-Théodore Pinckaers

Un articol de: Pr. Nicolae Cristian Câdă - 13 Dec, 2019

Experiența sângeroasă a celor care au imitat jertfa Mântuitorului Hristos în creștinismul timpuriu prezintă o evidentă dimensiune ascetico-mistică. Contestată vehement de istoricii moderni pozitiviști, spiritualitatea martirică a primilor creștini reprezintă o constantă a modului lor de a gândi și de a fi. Chiar dacă în general abordările istorice specializate se concentrează asupra expunerii cauzelor religioase, socio-politice, psihologice și morale, precum și a surselor legislative, a procedurilor și a sancțiunilor, există și evaluări sensibile la profunzimea fenomenului. O introducere în acest tip de spiritualitate este oferită de părintele Ser­vais-Thé­o­dore Pinckaers o.p., în lucrarea La Spiritualité du martyre… jusqu’au bout de l’amour (Editions Saint-Paul). 

În cele ce urmează mă voi referi la descrierea spiri­tualității martirice în cartea sa. Spiritualitatea creștinis­mului timpuriu este transmisă prin intermediul scriitorilor creștini care, în dialog cu lumea greco-romană și, în marea lor majoritate, confruntați cu persecuțiile, au afirmat și au confirmat „superioritatea martiriului în concepția creștină despre viață” (pp. 34-35).

Redescoperirea spiritualității martiriului

Autorul propune un comentariu al principalelor texte care tratează spiritualitatea martiriului: Evangheliile, Faptele și Epistolele Apostolilor mai întâi, apoi mărturiile directe și exhortațiile Sfântului Ignatie al Antiohiei (pp. 91-97), ale Sfântului Clement al Romei (pp. 98-102) și ale lui Tertulian (pp. 103-114), între altele, expunerile Sfântului Augustin (pp. 115-139) și ale Sfântului Toma din Aquino (pp. 141-145). În lumina acestor surse, experiența creștinilor din Antichitate se recomandă ca o mărturisire a Crucii lui Hristos (pp. 54-66), pentru care aceștia se angajează, trup și suflet, până la vărsarea sângelui, în comuniune cu Pătimirea Domnului lor și cu Euharistia Bisericii (pp. 77-83).

Ca metodă de lucru, teologul occidental pornește de la baza necesară a documentelor și a studiilor istorice și patristice pe marginea acestora, pentru a prezenta o optică proprie. Cititorul este ghidat să pătrundă miezul datelor istorice, înlesnindu-i-se accesul la spiritul Bisericii primare, la elementele tradiției care exprimă spiritualitatea martiriului, „pentru a dobândi o înțelegere profundă și vivificatoare dincolo de context”. „Este modul în care se poate înțelege cum martiriul nu a fost pentru creștini un calvar acceptat cu răbdare atunci când perse­cuțiile au impus-o, ci a devenit pentru întreaga Biserică expresia idealului evanghelic și obiectul unei aspirații spirituale profunde, proprie creștinismului” (pp. 20-21).

Transformarea conceptului de spiritualitate în creștinism

În deschidere, sunt redate câteva precizări necesare despre sem­nificația conceptului de spiritualitate (pp. 13-20). Se arată că, în prezent, spiritualitatea deține o triplă conotație (pp. 13-14): metafizică (privind natura și atributele sufletului), mistică (referitor la exercițiile interioare motivate de ideea de perfecțiune) și generală (sensul desăvârșirii).

Potrivit lui Pinckaers, „actualmente termenul de spiritualitate, întâlnit adesea în sintagme ca viață spirituală și viață interioară, denumește unul dintre aspectele activităților umane, diferit de viața profesională, socială sau politică. Spiritualitatea poate fi definită ca o cultură a sentimentului religios, o doctrină a progresului interior, formată dintr-un ansamblu de principii, metode, practici și exer­ciții care să asigure desă­vârșirea personală” (p. 14). Această concep­ție modernă, devenită între timp clasică, a determinat divizarea spiritualității în curente diverse, în funcție de perspectiva asupra experienței mistice în realizarea idealului de perfecțiune. Treptat, această metodă a fost preluată ca atare de cercetarea teologică, care distinge artificial [până la sepa­rație] între dogmatică și morală, dogmatică și spiritualitate, morală și spiritualitate, provocând o îngustare de perspectivă. Categoriile folosite de spiritualitatea modernă sunt opace la tradiția biblică și patristică. Aplicată resurselor tra­diției, diviziunea aceasta este anacronică și impune limite neconforme credin­ței și experienței creș­tine. Pinckaers reclamă și turnura psihologist-individualistă, specifică spi­ri­tualității occidentale de secol XVII și XIX, care determină separarea acesteia de celelalte dimensiuni ale existenței umane, de excluderea ei din sfera vieții sociale și comunitare și identificarea vieții spirituale exclusiv cu practicarea privată a pietății (pp. 15-16).

Rădăcinile istorice adânci ale acestui fenomen modern se află în cultura Occidentului creștin din secolele XIV-XVII. Ca reacție la metoda scolastică de cunoaștere din ce în ce mai speculativă și mai marcată de un limbaj tehnic și abstract, spiritualitatea s-a repliat în jurul experienței mistice, recurgându-se la formulări simple și concrete, cu un impact emoțional puternic (p. 16). A urmat separarea moralei de ascetică și mistică, prin circumscrierea celei dintâi legilor și poruncilor, stabilind norme morale impuse tuturor creștinilor, diferit de asceză (domeniul predilect pentru o conduită morală peste medie, prin exersarea virtuților și împlinirea sfaturilor evanghelice) și de mistică (apanajul celor care primesc daruri speciale și care fac experiența unor fenomene miraculoase, produse de surplusul de har). Simultan, permanenta acutizare a individualismului mistic a generat proliferarea evlaviei particulare prioritară în alimentarea sentimentului religios (p. 17), fenomen decisiv în criza reformei și, tacit, prezent până și în creștinismul răsăritean.

Un alt concept este vizat de Pinckaers, care consideră că expe­riența martirică trebuie plasată în cadrul definiției spiritualității, cristalizată la Sfântul Pavel: viața în Hristos, animată de Duhul Sfânt (p. 20). Aparent simplă, viziunea paulină face din martiriu matricea evanghelică pentru dezvoltarea ulterioară a spiritualității Bisericii.

Factor originar al întregii spiritualități creștine

Pinckaers vorbește despre spiritualitatea martiriului ca factor originar al întregii spiritualități creștine și primul model de viață evanghelică, definitoriu idealului creștin de sfințenie. „Încoronare supremă a vieții creștine”, idealul martiric afirmă implicarea esen­țială a trupului în atingerea de­săvârșirii în răspăr cu mentalitatea greacă preocupată de de­tașarea de trup (p. 35). Totodată, idealul gnostic de desăvârșire în sens elitist este depășit de ex­pe­riența martirică, deschisă oricărei categorii sociale (p. 36). De aceea, martiriul domină toate formele de spiritualitate ale Bisericii, atât în timpul, cât și după încetarea persecuțiilor anticreștine din epoca primară (pp. 36-37). Împotriva raportării nostalgice la martiriu, împlinirea viziunii autorului ar reprezenta confirmarea contemporană a fecun­dității spirituale a martiriului (p. 145), fiind vorba despre o „aspirație latentă” (p. 38) și permanentă.

Contribuția lui Pinckaers readuce în atenția Bisericii dimensiunea martirică a experienței creș­tine primare. Aceasta este la fel de relevantă astăzi pentru creștini, fie aflați sub persecuție explicită în anumite părți ale lumii, fie supuși unor presiuni crescânde în societățile secularizate de tip occidental.