Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Rugăciunea, cale de a ne arăta iubirea faţă de cei trecuţi la Domnul

Rugăciunea, cale de a ne arăta iubirea faţă de cei trecuţi la Domnul

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 19 Ian, 2019

Biserica îi numeşte pe cei trecuţi în viaţa de dincolo „adormiţi”. Biserica nu vorbește despre trecere într-o stare de nefiinţă, ci de trecere dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă, viaţa veşnică. De aceea, Biserica arată o grijă deosebită pentru pomenirea celor adormiţi. În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune: „Avem în rugăciunea Bisericii cea mai corectă, luminoasă şi folositoare cale, aceea de a arăta iubirea faţă de cei trecuţi la Domnul prin rugăciune şi prin milostenie”.

Imediat după moartea unui creştin-ortodox, Biserica se îngrijeşte prin slujitorii ei să-l pomenească şi să se roage pentru sălăşluirea lui cu drepţii în Împărăţia cerurilor.

Cele mai cunoscute slujbe de pomenire după moartea unui creştin-ortodox se fac la trei, nouă şi patruzeci de zile, la trei, șase şi nouă luni şi la un an şi șapte ani de la trecerea la cele veşnice. Părintele profesor Ene Branişte ne explică sensul teologic al acestor soroace de pomenire: „Se face pomenirea mortului la trei zile după moarte, în cinstea Sfintei Treimi, întru care ne mântuim și în amintirea Învierii celei de-a treia zi a Domnului, Care S-a făcut începătură și arvună a învierii celor adormiți. La nouă zile se face pentru ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești sau cele nouă cete ale sfinților, și în amintirea Ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri. La 40 de zile, în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul nostru la cer. La trei, șase și nouă luni, în cinstea și slava Sfintei Treimi. La un an, după pilda creștinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morții martirilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo, după cuvântul lui Solomon că «mai bună este ziua morții decât a nașterii» (Ecclesiast 7, 1). Termenul de șapte ani când se face ultima pomenire anuală a mortului e număr sfânt, amintind de cele șapte zile ale creației”.