Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Rugăciunea inimii în viața Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

Rugăciunea inimii în viața Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 18 Iul, 2019

Biserica Ortodoxă Română îl cinstește pe Sfântul Serafim de Sarov, atât la începutul anului, pe 2 ianuarie, cât și astăzi, pe 19 iulie, în miez de vară, zi când a avut loc canonizarea sa din 1903, îmbrăcată, cum s-a spus, „în haine pascale”.

Cuviosul care a trăit în Sihăs­tria Sarovului din Rusia în urmă cu aproape două veacuri (†1833) face parte din marii sfinții isihaști ai Bisericii Răsă­ri­tene. Nu se numără printre sfinții care au tradus ori au editat Filocalia, însă chipul viețuirii sale duhov­nicești în epoca grea în care a trăit este important, deoarece și-a asumat „duhul sau starea filocalică” a Sfinților Părinți. „El a fost mai degrabă mărturisitor decât învățătorÎ, scrie părintele Gheorghe Florovsky despre Cuviosul Serafim (pr. Gheorghe Florovsky, Puti russkogo bogoslovia, Ed. Institut russkoi țivilizațiy, Moscova, 2009, p. 496). Și, tot în același sens, Vladimir Lossky menționează: „Poate fi sau nu vrednic de presupus că starețul Serafim de Sarov a fost un profund cunoscător al învățăturii teologice a Sfântului Grigorie Palama, despre natura Luminii Necreate. Însă, după cinci secole de la «disputele palamite», în condiții cu totul diferite de cele din Imperiul Bizantin, într-un colț înfundat al unei provincii rusești de la începutul secolului al XIX-lea, aflăm la fel, o generare de către experiența spiritua­lă a «teologiei luminii», confir­ma­tă cu deplină certitudine ca fun­dament și criteriu al vieții mistice duhovnicești, al cunoaș­terii harului, care este Însuși Hristos Dumnezeu, descoperit pe Sine nouă” (Vladimir Lossky, „Bogoslovie sveta v uceniy svt. Grigoria Palamî”, în: Bogoslovie i bogovidenie, Moscova, 2000, p. 109).

În orice caz, se poate spune că Sfântul Serafim a cunoscut principalele scrieri teologice ale tradiției bizantine. De exemplu, unui tânăr profesor de teologie, care a venit să-i ceară binecuvântare pentru calea monahală, considerându-l încă nepregătit, starețul a refuzat să i-o acorde și, pentru a-l ajuta, i-a recomandat să-l citească pe Sfântul Ioan Damaschin – reper fundamental al lumii ortodoxe bizantine și marcă consacrată a monahismului palestinian.

În ceea ce privește vocația isihastă a starețului de la Sarov, despre aceasta dau mărturie structura vieții și chiar traseul său spiritual. În tinerețe se străduiește să afle chipul autentic al nevoinței monahale de la izvorul istoric al monahismului slav cu rădăcini bizantine. Tocmai de aceea căutările spirituale timpurii îl conduc către Lavra Peșterilor din Kiev, leagănul monahismului slav și locul de pelerinaj nu numai pentru ruși, ci chiar și pentru unii dintre români, cum a fost, de pildă, Sfântul Ierarh Pahomie al Romanului, un însemnat ucenic al Sfântului Dimitrie al Rostovului. În tradiția ortodoxă rusă, pelerinajul spre Lavra Pecerscka din Kiev, considerată un „Athos al Nordului”, reprezenta o puter­nică cutumă spirituală. În secolul al XVIII-lea în acest loc puteau fi întâlniți monahi care păstrau practica de la începuturi a rugă­ciunii isihaste neîncetate. Așa cum aflăm din biografia Sfântului Serafim de Sarov, unul dintre aceștia a fost Cuviosul Dositei (1721-1776), pe care Prohor l-a întâlnit în Mănăstirea Kitaev, situată la periferia Kievului, nu departe de Mănăstirea Pește­ri­lor. Acest stareț vizionar, care se pare că își începuse nevoința monahală chiar în Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie de Radonej, de zeci de ani trăia în zăvorâre, conform cercetătoarei O.A. Krainiaia („Dosifei Kitaevsckiy-Kieevskiy”, în: Pravoslavnaia Ențiklopedia, vol. 16, pp. 79-81). Deși, în general, acest mare nevoitor vorbea cu pelerinii doar printr-o mică fereastră a peșterii sale, tânărului Prohor i-a acordat o deosebită atenție, intuind în el un mare nevoitor al monahismului ortodox. În po­vă­țuirile acestuia adresate viitorului călugăr Serafim, se reve­lează experiența isihastă, tran­s­­­misă de la povățuitorul duhovnicesc către ucenic: „Prin tradiție, părintele Dositei îi transmite tânărului Prohor învățătura despre neîncetata lucrare a rugăciunii minții și a inimii”, scrie teologul Ivan Konțevici (I.M. Konțevici, Optina Pustîn…, p. 83). În urma convorbirii de povățuire cu pustnicul Dositei, lui Prohor i-a devenit clar înspre ce mănăstire să se îndrepte și, în același timp, prin câteva cuvinte, i s-a înfățișat temelia vieții monahului, după cum urmează:

„Harismaticul Dositei, văzând în el harul lui Dumnezeu, pricepând gândurile lui și prevăzând în el pe nevoitorul lui Hristos, l-a binecuvântat să meargă la Sihăstria Sarovului și i-a spus în încheiere: Vei merge, fiule al Domnului, și vei fi acolo. Locul acela îți va fi spre mântuire, cu ajutorul lui Dumnezeu acolo te vei săvârși din viață. Numai străduiește-te să dobândești neîncetata pomenire a dumnezeirii, prin neîncetata pomenire a numelui Domnului, astfel: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! Întru aceasta să fie întreaga ta atenție și pregătire: umblând și șezând, lucrând și stând în biserică, oriunde, în orice loc, mergând și alergând, această neîncetată chemare să fie în gura și în inima ta; întru aceasta vei găsi liniște, vei dobândi curăție sufletească și trupească […]” (†Serafim Ciceagov, Letopis…, p. 53).

În acest fel, Cuviosul Serafim de la început pășește pe drumul devenirii sale monahale, având binecuvântarea unui practicant al Rugăciunii lui Iisus. El a perceput cuvintele de binecuvântare ale starețului Dositei ca pe un adevărat testament spiritual, pe care îl va realiza în cursul întregii vieți. Așa cum se înțelege din amănuntele biografiei Sfântului Serafim, s-a arătat foarte recu­nos­cător povățuitorului Dositei, a înțeles întrutotul sfatul duhovnicesc primit și a început să-l împlinească cu bucurie. Cu privire la acest moment din viața Cuviosului de la Sarov, distinsul arhimandrit englez Lazarus Moore scrie:

„Chilia lui Dositei a devenit pentru Prohor locul botezului său monahal. Acolo s-a împlinit mistic logodna monahală a Duhului lui Dumnezeu cu propriul său duh. De aici, sfântul a ieșit ca și cum ar fi fost monah. Ceremonia tunderii în monahism de mai târziu nu a făcut decât să pecetluiască voia lui Dumnezeu în cazul lui Prohor” (Arhim. Lazarus Moore, „St. Seraphim of Sarov. A spiritual biography”, New Sarov Press, Blanco-Texas, 1994, p. 33).

După primirea binecuvântării pentru calea monahală, între anii 1776-1778, Sfântul Serafim a mai locuit vreme de doi ani în casa părintească. În acest timp, deși lucra ca angajat al fratelui său, aflăm că exersa rugăciunea minții, ca pregătire pentru viața monahală ce avea să urmeze. Spontaneitatea și bucuria cu care viitorul monah a primit îndemnul pentru lucrarea spirituală lăuntrică se datorau sensibilității sale duhovnicești și, mai ales, puternicei lui hotărâri de a afla esențialul adevăratului monahism, precum și faptului că întâlnise un povățuitor isihast autentic. Este posibil ca acest sfânt cuvios Dositei de la Kitaev să fi fost unul dintre ucenicii indirecți ai starețului Paisie Velicicovscki sau, în orice caz, un cunoscător și admirator al curentului paisian.