Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Sfintele moaşte, „o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere”

Sfintele moaşte, „o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere”

Un articol de: † Irineu, Mitropolitul Olteniei - 24 Oct, 2019

Mântuitorul a înviat din morţi, a biruit moartea şi pe diavol a surpat, dând viaţă lumii, realizând începutul mântuirii noastre şi aşezând început unei alte vieţi veşnice. Sfinţii Părinţi au învăţat că oamenii sfinţi, cu ajutorul harului, au dobândit în timpul vieţii o completă spiritualizare. Aceştia, având harul lui Dumnezeu, depăşesc dualitatea materiei şi a formei trupului, ajungând la o existenţă îndumnezeită premergătoare stării fericite din veacul ce va să vină.

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Mântuitorul Hristos este începătura neamului omenesc şi izvorul vieţii noastre veşnice, aşa cum este în raport cu viaţa omenească şi vremelnică a strămoşului Adam. De aici suntem încredinţaţi că noi toţi vom învia, întrucât suntem uniţi cu Mântuitorul Hristos prin firea umană, dar nu toţi vom învia spre fericire. Învierea spre viaţa fericită este deci o consecinţă a comuniunii noastre cu Dumnezeu în Duhul Sfânt. Certitudinea acestei realităţi duhovniceşti o împărtăşim din învăţătura Bisericii despre sfintele moaşte, ca arvună a Duhului Sfânt şi certificare a legăturii veşnice dintre suflet şi trup după obşteasca Înviere.

Biserica ne învaţă că, la învierea cea de obşte, sufletele ar păstra numai forma pe care au avut-o în viaţă, nu însă şi materia, carnea care umplea această formă. Astfel, această formă trupească, adoptată de suflet pentru a trăi în lumea spirituală, pare să fie cu totul nouă, duhovnicească, diferită de vechiul trup cu care omul a vieţuit în lume. Metodiu de Olimp vorbeşte despre această stare din momentul ieşirii omului din această lume, astfel: „Forma primară nu mai învie deoarece s-a corupt cu carnea. Iar de trece într-un trup duhovnicesc, ea nu mai e însăşi prima formă, ci o asemănare oarecare modelată din nou într-un trup subţire. Dacă forma nu e aceeaşi, nici trupul nu învie, ci este altul în locul celui dintâi” (Aglafon sau despre înviere, în PSB 10, Bucureşti, 1984, p. 140). Mai târziu, Sfântul Simeon Noul Teolog va spune şi mai limpede despre „arvuna incoruptibilităţii” pe care omul duhovnicesc o primeşte încă din această viaţă (în „Cuvântări morale”, Filocalia 6, Bucureşti, 2011, p. 159). Această „arvună a învierii” trupului o găsim anticipat în sfintele moaşte ale sfinţilor.

Părintele Dumitru Stăniloae spune despre sfintele moaşte că „menţinerea osemintelor lor în stare de incoruptibilitate este o arvună a viitoarei incoruptibilităţi a trupurilor după înviere şi după deplina lor îndumnezeire. Ele se menţin incoruptibile pentru că în ele se menţine o putere dumnezeiască din vremea când trupurile sfinţilor erau unite cu sufletele acestora. Ba, mai mult, asupra lor se prelungeşte starea de îndumnezeire accentuată a sufletelor din starea actuală. Aceasta se datorează faptului că puterile sufletelor sfinţilor şi harul dumnezeiesc din ele îşi prelungesc lucrarea şi în trupuri, înfăptuind şi în această stare de sfinţenie, cât timp sfinţii trăiesc pe pământ, şi un fel de incoruptibilitate după trecerea sufletelor lor prin moarte la starea accentuată de îndumnezeire. Moaş­tele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după în­viere”.

Înveşnicirea prin sfinţenie

Vorbind despre starea sfinţilor în viaţa aceasta şi după înviere, ajungem să vedem care este rolul învierii şi îndumnezeirii firii umane în viaţa pământească şi după ce omul duhovnicesc va trece de aici în viaţa veşnică. Învierea, aşa cum am mai spus, cuprinde atât sufletul, cât şi trupul deopotrivă.

Sfântul Grigorie de Nyssa, punând problema cum vor arăta oamenii după înviere, spune: „Prefacerea va schimba toate într-o stare mai dumnezeiască, dar nu e uşor să ne închipuim cum va înflori iarăşi chipul, bunătăţile ce ne sunt rânduite după nădejde fiind mai presus de ochi, de ureche, de cugetare. Poate că dacă ar zice cineva că chipul după care se va cunoaşte fiecare constă în calitatea moravurilor fiecăruia, nu va greşi cu totul” (Cuvânt despre facerea omului, Bucureşti, 1998, p. 134). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, comentând pe Sfântul Grigorie Teologul, era şi mai clar: „Eu cred că fericitul spunea că sfinţii se ridică peste dualitatea materială până la unitatea gândită în Treime, deoarece ei se ridică peste materia şi forma din care constau trupurile, sau pentru că străbat carnea şi materia înrudindu-se cu Dumnezeu şi învrednicindu-se să se amestece cu lumina preacurată; adică ei leapădă afecţiunea trupului faţă de materie sau toată familiaritatea naturală a fiinţei sensibile faţă de cele sensibile, fiind stăpâniţi sincer numai de dorinţa dumnezeiască, urcând până la unitatea gândită a Treimii” (Ambigua, PSB 8, Bucureşti, 1983, p. 279).

Cu alte cuvinte, dacă în lumea aceasta oamenii se deosebesc din punct de vedere material, după învierea de la sfârşitul veacurilor, aceştia se vor deosebi exclusiv după trăsăturile lor sufleteşti. Deosebirile trupeşti îi disting pe oameni după natura lor materială şi în conformitate cu patimile lor, acestea fiind cu totul exterioare şi independente de voinţa lor. Însă, după înviere, când cele materiale vor trece, omul, trup şi suflet, va fi în întregime îndumnezeit şi transparent.         

„Nici o creatură nu-şi poate avea scopul ultim în ea însăşi”

După înviere, omul devine în Dumnezeu o persoană de sine stătătoare, în sensul că dispune în întregime de fiinţa sa curăţită de harul Duhului Sfânt, atât de poftele şi mişcările iraţionale ale naturii, cât şi de adăugirile nefireşti care s-au aşezat pe fiinţa sa din timpul vieţii sale pământeşti. Astfel, „toată creatura”, cum zice Sfântul Maxim, „atât cea corporală, cât şi cea spirituală, este polarizată: cea corporală este alcătuită din materie şi formă, cea spirituală din ousia şi particularităţile ei individuale” (Ibidem, p. 280). Mai mult, folosind triadele aristotelice, Sfântul Maxim afirmă că „nici o creatură nu-şi poate avea scopul ultim în ea însăşi, pentru că nimic creat nu-şi are principiul în sine însuşi”. Astfel, cel care doreşte să ajungă la îndumnezeire, la starea desăvârşită a sfinţilor, trebuie să depăşească limitele existenţei sale create, adică omul are nevoie negreşit ca lucrarea lui duhovnicească să se realizeze folosind libertatea în bine, direcţie dată de natura proprie. Numai în felul acesta el poate să ajungă la acel punct al existenţei naturale din rai unde se identifică cu binele.