Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Trupul şi grija faţă de el

Trupul şi grija faţă de el

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă - 02 Apr, 2014

De multă vreme ne-am obişnuit să vorbim „despre trup“ şi „despre suflet“ atunci când vrem să spunem ceva despre ceea ce este fundamental în compusul care se numeşte „om“. Date fiind cunoştinţele despre trup, putem spune că acesta este produsul structurării cu totul speciale de către Dumnezeu a unei mulţimi de elemente fizico-chimice, luate din lumea creată, încât această structurare să poată fi purtătoare de suflet. Din această cauză, noi spunem că trupul omenesc, deşi este alcătuit din aceleaşi elemente din care sunt alcătuite şi trupurile celorlalte fiinţe, nu este unul lângă celelalte. Nu intră în aceeaşi clasă, chiar dacă uneori el este înghesuit în clasa celorlalte mamifere.

De-a lungul istoriei, oamenii au vrut, au încercat şi uneori au reuşit să vorbească despre suflet. Din Revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu aflăm că sufletul omului ţine de suflarea dumnezeiască (Gen. 2, 7).

Spre a vorbi mai concret despre suflet, ar trebui să ştim ceva mai concret despre Dumnezeu în sine, ceea ce ne este imposibil. Psihologia modernă consideră că poate vorbi despre suflet identificând manifestările sufletului cu sufletul însuşi sau pornind de la ideea că sufletul este produsul unei realităţi obiectivate - trupul uman. Ba mai mult, considerând că trupul omului este similar trupului animalelor, nu puţini specialişti au reflectat şi au scris chiar despre psihologia animalelor, a păsărilor şi a insectelor. Mai nou se afirmă că chiar plantele au suflet şi sensibilitate.

Tot ceea ce este creat poartă amprenta Creatorului, prin urmare, şi tot ceea ce este viu poartă amprenta Fiinţei vii, raţionale şi creatoare, este greu însă să confunzi psihismul celor vii cu sufletul omenesc.

Trupul, acest mister

Cu excepţia omului, toate fiinţele vii au ieşit din pământ, la porunca lui Dumnezeu, dat fiindcă pământul - ca lucrare a Dumnezeului celui viu - deţine în mod latent germeni ai vieţii. Numai omul, creat de Dumnezeu din acest pământ (deţinător ai germenilor vieţii), devine „suflet viu“, deci om pe de-a întregul, primind suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu. Din acest moment putem vorbi de om, aşa cum s-a manifestat el de-a lungul istoriei. Or, este foarte greu să ştim ce este în esenţa ei „suflarea de viaţă“ dumnezeiască ce a făcut din omul pământului suflet viu. De aceea, pare mai uşor să vorbim despre trup, atâta vreme cât el a fost şi este o realitate obiectivată, iar în zilele noastre ştim foarte multe despre el, până la structurile lui cele mai intime. Cu toate aceste cunoştinţe medicul francez Paul Chauchard nu ezita să scrie la jumătatea secolului trecut cartea Notre corps, ce mystere (Beauchesne, 1962).

Din moment ce a fost creat omul, acesta intră într-o clasă cu totul aparte, în clasa OM, singura fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1, 27-28) şi care are vocaţia asemănării cu Dumnezeu. Or, Dumnezeu fiind spirit, desăvârşirea omului constă în trăirea în ceea ce-i este cu adevărat specific, viaţa duhovnicească, după chipul şi în ambianţa prezenţei lui Dumnezeu.

Nu este locul şi momentul să arătăm unde ne deosebim de fiinţele de sub nivelul uman, recunoscând, desigur, „înrudirea“ noastră cu ele, dar totodată cunoscând şi că nobleţea noastră nu stă în asemănarea cu muştele şi ţânţarii, ci în asemănarea cu Dumnezeu (Sfântul Grigorie de Nyssa). Dăm totuşi câteva exemple din lumea ştiinţei care vin să sporească încrederea noastră că trupul uman nu este identic cu trupul animalelor. Un studiu comparativ între trupul omului şi trupul primatelor arată 312 caracteristici specifice omului, comparativ cu 205 caracteristici comune între trupul omului şi trupul primatelor. Diferenţa cromozomială de 1% între cimpanzeu şi om, care creează o diferenţă fenotipică de 60%, ne arată că trupul omenesc nu este un trup de animal evoluat, ci altceva (cf. dr. Jean-Pascal Perrenx, LâEvangile de la vie, vol. 1, Beauchesne, Paris, 1999, pp. 22-24). Dacă la aceste constatări mai adăugăm capacitatea cutiei craniene, crearea şi utilizarea uneltelor, limbajul articulat, ortostatismul, simţul estetic, înţelegem că trupul omului are specificitatea lui, vocaţia lui, nobleţea lui, de unde şi responsabilitatea faţă de el şi de modul său de funcţionare. El este constituit din faptul creaţiei primilor oameni şi se constituie din momentul conceperii fiecărui om, capabil ca prin el să se manifeste sufletul şi să se împlinească împreună cu sufletul. Altfel, nu ar fi trup omenesc.

Revelaţia divină fundamentează respectul faţă de trup

În viziunea creştină trupul omenesc se bucură de o cinste deosebită deoarece avem certitudinea că el nu este produsul evoluţiei întâmplătoare a lumii, ci a fost creat de Dumnezeu, apreciat fiind ca foarte bun. El participă la viaţa sufletului, constituind partea prin care acesta intră în relaţie cu lumea, prin care persoana umană cunoaşte şi intră în relaţie cu celelalte persoane, semenii săi. Demnitatea lui s-a dovedit în aceea că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc spre a mântui lumea. Prin Taina Sfântului Botez, omul, trup şi suflet, a fost şi este introdus într-o altă ontologie, care face din el membru al Trupului mistic al lui Hristos (I Cor. 6, 15) şi templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Având şi păstrând această calitate, trupurile noastre muritoare vor fi înviate prin Duhul Sfânt (Rom. 8, 11), asemenea trupului slăvit al lui Hristos (Filip. 3, 21). Trupul şi sufletul sunt copărtaşe la toate înălţările şi căderile persoanei umane: tot ceea ce omul înfăptuieşte, vorbeşte şi gândeşte în existenţa-i istorică se imprimă în sufletul acestuia ca sigiliul în ceară, spunea Sfântul Grigorie de Nyssa, starea trupurilor la învierea generală depinzând de calitatea a ceea ce omul a avut grijă să „imprime“ în datul său energetic fundamental, numit de noi suflet - compusul nemuritor al fiinţei umane, încât „unii vor învia spre învierea vieţii, iar alţii spre învierea osândei“ (Ioan 5, 29). Nu a existat şi nu există vreo credinţă care să fi avut sau să aibă o asemenea concepţie optimistă şi realistă faţă de trupul omenesc. Este aşa pentru că aceasta se fundamentează pe Revelaţia suprafirească a lui Dumnezeu.

Dacă nu ar fi existat această Revelaţie, omenirea ar fi rămas la nivelul acelor curentelor filosofico-religioase după care trupurile au fost create de zeităţi rele, sau fiind materiale erau închisoare pentru suflet (Platon), de unde idealul uman era cum să învăţăm să murim, fie nu aveau şi nu au nici un element spiritual în ele (Lucreţiu şi ateii mai vechi şi mai noi), de unde lipsa oricărei perspective eterne şi posibilitatea de a face din trupuri orice ne stă în putinţă sau orice stă altora în putinţă; fie să le dispreţuim şi să le umilim, fie să le exploatăm, fie să le mutilăm, fie să le absolutizăm, cât va fi cu putinţă omului să absolutizeze ceva trecător.

Ce sens poate avea o existenţă spre moarte?

Atâta vreme cât după naştere nu vei avea altă perspectivă decât moartea şi să înveţi cum să mori, tendinţa de a-l considera pe semenul tău slugă sau ca vrăjmaş va fi justificată: faţă de slugă îţi vei exercita prerogativele de stăpân, iar faţă de vrăjmaş îţi vei exersa agresivitatea. Atât una, cât şi cealaltă formă de comportament faţă de semenul tău vor fi expresia simţământului că viaţa nu are nici perspectivă, nici sens. Ce sens poate avea o existenţă spre moarte?

La acestea s-ar mai putea adăuga viziunea carteziană, potrivit căreia trupul, ca res extensa (spre deosebire de suflet, res cogitans), ar avea o viaţă paralelă cu viaţa sufletului, şi invers. Trupul ar fi pur şi simplu o maşină, cu piese interşanjabile, fără vreun mister, neglijându-se faptul că trupul este totuşi substratul material al persoanei. Nu putem reduce persoana umană şi nici o parte a ei (trupul) la nivel de obiect (res). Persoana umană este realitate obiectivă în trupul ei, dar nu este obiect, lucru, la dispoziţia celor care au posibilitatea să dispună de asemenea „lucruri“.

Nu putem umili fiinţa umană în acest sens. În om nici un fenomen sufletesc nu este străin de cel trupesc şi nici un eveniment trupesc nu exclude sufletul. Din momentul naşterii omului, separarea sufletului de trup este doar temporară (după moartea fizică), o separare în care sufletul poartă cu el, într-un anume fel trupul, păstrându-şi personalitatea inconfundabilă.

Acestea sunt motivele pentru care nu se cuvine să umilim trupurile prin forme de comportament care să însemne degradarea lor temporară sau pentru eternitate. Existenţa umană în trup nu este un accident, ci voită de Dumnezeu. De aceea avem responsabilităţi faţă de trup, faţă de modul de existenţă trupească. Trebuie să ne îngrijim de sănătatea trupului şi de restabilirea sănătăţii trupeşti atunci când ea a fost afectată. Efortul pentru întreţinerea sănătăţii este luptă împotriva răului care se manifestă ca suferinţă. Trupul nu trebuie umilit şi extenuat prin surmenaj şi prin neglijenţă faţă de limitele posibilităţilor sale. Dimpotrivă, hrana adecvată, odihna, igiena corespunzătoare sunt tot atâtea forme prin care ne arătăm grija faţă de existenţa noastră în trup.Trupul nu trebuie schilodit în numele ascezei. Rostul ascezei trupeşti este să disciplineze instinctul supravieţuirii individuale şi al supravieţuirii speciei de aşa manieră, încât să nu împiedice aspiraţiile superioare ale sufletului. Un exemplu în acest sens este Sfânta Maria Egipteanca: îşi supusese trupul unei asceze severe timp de patruzeci şi şapte de ani, încât atunci când se ruga, trupul ei se ridica de la pământ, dar acesta avea încă vigoare: alergând să o cunoască, avva Zosima nu a putut s-o ajungă. Sfânta Maria refăcuse în trup calea spre Hristos, nu în afara lui, sau fără de el. Trupul nu trebuie desfigurat, ci transfigurat.

Dispreţuirea trupului

Cum degradăm trupurile? Prin tot ceea ce înseamnă gând, cuvânt şi faptă neadecvate asemănării cu Dumnezeu, neurmând lui Hristos. Sfântul Pavel spune că putem risca să ne umilim trupurile supunându-le cărnii (Rom. 7, 20; 8, 3), înţelegând prin „carne“ nivelul biologic pervertit al trupului omenesc ce duce la încălcarea Legii (a rânduielii lui Dumnezeu), la săvârşirea păcatului şi la moarte. Neglijând faptul că trupul omenesc este ceva mai mult decât simpla biologie: dacă pântecele este pentru bucate şi bucatele pentru pântece (Filip. 3, 19), neputând moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15, 50), trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul pentru trup (I Cor. 6, 13), înviind ca Domnul (I Cor. 6, 14).

Din nefericire, omul poate să utilizeze capacităţile sale personale şi afectele trupului, de multe ori, spre umilirea existenţei sale în trup, deturnând finalitatea sacră pusă de Dumnezeu în funcţionalitatea organismului nostru biologic. În acest sens, instinctul de foame presupune hrănirea organismului, nu lăcomia, setea nu presupun beţia, afectivitatea şi instinctul de reproducere presupun desăvârşirea soţilor prin iubire şi perpetuarea speciei, nu desfrâul, concubinajul, perversiunile şi uciderea vieţii în trupul mamei, după cum simţul auzului şi al văzului presupune contemplarea şi ascultarea frumuseţilor lumii, nu stimularea patologică a imaginaţiei. Frumuseţea şi vigoarea trupului sunt dispreţuite prin angajarea acestuia în acţiuni puternic emotive, la limita moralităţii individuale sau colective, care nu presupun nici iubire autentică de noi înşine (ci un sine excitat), nici de aproapele, adică dorinţa de a spori împreună în iubirea de Dumnezeu şi a fi amândoi în Rai. Presupun însă, consum brusc de energie vitală şi afectivitate intensă în schimbul creşterii momentane a endorfinelor şi a adrenalinei. Dispreţuim trupul, dându-l să fie ars după separarea de suflet, transformând elementele cu potenţial vital, din care a fost creat de Dumnezeu, în materie complet abiotică: din cenuşă nu mai poate nimic apărea. Transformarea trupului în cenuşă este un atentat nu numai la demnitatea trupului, ci şi dispreţ faţă de Cel care a creat elementele constitutive lumii şi trupului uman, ca tot atâtea cărămizi ale vieţii.

Grija faţă de trup presupune apărarea acestuia de orice tendinţă din interiorul nostru sau din afară de a-i afecta demnitatea dată de Dumnezeu fiecărei fiinţe umane de la zămislirea sa până la trecerea ei în eternitate. Grija de trup nu trebuie să ducă la stârnirea poftelor, adică la utilizarea formelor de viaţă trupească, fără a ne asuma finalitatea acestora. Existenţa în trup nu este rea. Dimpotrivă, numai în acest mod de existenţă ne pregătim trupeşte şi sufleteşte pentru cerul nou şi pământul nou din Împărăţia lui Dumnezeu.