Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Zaheu și vrednicia pentru împărtășire

Zaheu și vrednicia pentru împărtășire

Un articol de: Pr. Nicolae Cristian Câdă - 23 Ian, 2020

Ecoul întâlnirii lui Iisus Hristos cu vameșul (Matei 9, 9-13; Marcu 2, 14-17; Luca 5, 27-32) în rugăciunile dinaintea împărtășirii cu Trupul și Sângele Mântuitorului solicită o lectură euharistică a textului evanghelic pentru Liturghia din cea de-a 32-a Duminică după Cincizecime (Luca 19, 1-10). Ca un revers al medaliei, chestiunea raportării personale la Sfânta Împărtășanie poate fi privită dinspre întâlnirea lui Iisus Hristos cu mai-marele vameșilor din Ierihon. 

În prima dintre cele douăsprezece rugăciuni pre­gătitoare pentru împăr­tășire - atribuită Sfântului Vasile cel Mare - cerem ca Domnul să ne primească așa cum l-a primit pe vameșul, deoarece nu a venit să-i cheme la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși (cf. Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32): „Primește-mă deci și pe mine, Iubitorule de oameni, Hristoase, ca pe desfrânata și ca pe tâlharul, ca pe vameșul și ca pe fiul cel pierdut, și ridică sarcina cea grea a păcatelor mele, Cel ce ridici păcatul lumii și tămă­duiești neputințele oamenilor; Cel ce chemi la Tine pe cei osteniți și împovărați și le dai odihnă; Cel ce n-ai venit să chemi la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși, și mă curățește de toată necurăția trupului și a sufletului. Învață-mă să săvârșesc sfințenie întru frica Ta, ca, întru curată mărturisirea cugetului meu, primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă unesc cu Sfântul Tău Trup și Sânge și să Te am pe Tine locuind și petrecând întru mine împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh”. Pregătirea, în acest context, se referă la cultivarea dispoziției la pocăință, adică la schimbarea lăuntrică, asemenea vameșului (dar și a desfrânatei, tâlharului sau fiului pierdut deopotrivă enumerați).

În cea de-a noua rugăciune - pusă pe seama Sfântului Ioan Hrisostom - mărturisim că dorința noastră de a ne împărtăși este rodul nădejdii, de vreme ce Domnul nu l-a alungat pe vameșul care s-a pocăit, ci l-a îndreptat: „Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu, ci, de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei să locuiești întru mine, îndrăznind, mă apropii. Porun­ceș­te-mi și voi deschide ușile pe care Tu Însuți le-ai zidit și intră cu iubirea Ta de oameni, pe care pururea o ai. Intră și luminează cugetul meu cel întunecat. Și cred că aceasta vei face, că n-ai îndepărtat pe desfrânata care a venit la Tine cu lacrimi, nici pe vameșul care s-a pocăit nu l-ai alungat, nici pe tâlharul care a cunoscut Împărăția Ta nu l-ai izgonit, nici pe prigonitorul Pavel care s-a pocăit nu l-ai lăsat cum era; ci pe toți care au venit la Tine cu pocăință i-ai rânduit în ceata prietenilor Tăi”.

Amintind pilduitoarea îndreptare a vameșului înlesnită de deschiderea lui Dumnezeu prin îndurările iubirii Sale de oameni și nu de lepădarea gândurilor rele, Rugăciunea a unsprezecea, a Sfântului Ioan Damaschin, arată explicit cum împărtășirea cu Sfintele Taine nu este împiedicată de necurăție, ci este singura care vindecă orice fel de impuritate: „Mă primește pe mine, cel ce vin și mă ating de Tine, ca pe desfrânata și ca pe cea cu scurgerea de sânge. Că aceasta, atingându-se de marginea hainei Tale, prea lesne a luat tămăduire, iar aceea, cuprinzând preacuratele Tale picioare, a dobândit dezlegare de păcate. Iar eu, ticălosul, întreg Trupul Tău cutezând a-L primi, să nu fiu ars, ci mă primește ca și pe dânsele și-mi luminează simțirile cele sufletești, arzând nelegiuirile păcatelor mele”.

Vameșul din aceste rugăciuni trimite cu gândul la Matei sau Levi al lui Alfeu. În textul evanghelic al celei de-a 32-a Duminici după Cincizecime, pocăința și îndreptarea sunt reprezentate de gestul mai-marelui vameșilor din Ierihon; un gest pe cât de falimentar material, pe atât de salvator spiritual. Zaheu este cel care, îndată ce l-a primit pe Hristos, a înțeles ce are de făcut: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpă­stuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8).

O schimbare radicală a vieții a urmat schimbării lăuntrice produse de întâlnirea cu Hristos. Acesta s-a autoinvitat în casa lui Zaheu, iar mai-marele vameșilor l-a primit cu bucurie (Luca 19, 6). Răspunsul lui Zaheu la cuvintele lui Hristos: „Astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Luca 19, 5) imită filoxenia lui Avraam, în condiții de găzduire total diferite. Motivul murmurului concetățenilor săi relevă că pre­zența lui Iisus în casa lui și ospitalitatea sa contravin cutumelor religioase locale. Iisus a intrat să găzduiască la un păcătos (Luca 19, 7), adică la un impur. În timp ce mulțimea era indignată pentru gestul Mântuitorului, ospitalitatea păcătosului ar trebui să-i ajute pe creștinii de astăzi să reconsidere înțelegerea asupra vredniciei de a-L primi pe Hristos „sub acoperământul casei sufletului” (o sintagmă care trimite mai ales la dialogul lui Iisus cu sutașul din Capernaum, potrivită și episodului din Ierihon).

După legea mozaică, dar și după obișnuințele ortodoxe actuale, Zaheu era cu totul nepregătit să-l primească în casă pe Domnul. Dar Hristos nu este deranjat de starea de impuritate a mai-marelui vame­șilor, cu atât mai mult cu cât mergea către Ierusalim și contactul cu el îi transmitea necurăția. Dar, după înțelegerea noastră privind vred­nicia, Hristos trebuia refuzat de Zaheu, cel puțin până ar fi fost pregătit...

La fiecare Liturghie, care poate fi înțeleasă și ca un pelerinaj de la Ierihon la Ierusalim împreună cu Domnul, chemarea la împărtășire conține în subtext vestea bună: „Astăzi, trebuie să rămân în casa ta!” Spre deosebire de întâlnirea cu Zaheu, Hristos este refuzat de cei mai mulți participanți la Liturghie.

Atunci când L-a întâlnit pe Mântuitorul, pentru ca apoi să Îl primească voios, Zaheu nu era omul pocăinței. Prin chemarea de la Botez, înnoită la fiecare Spovedanie, participanții la Liturghie sunt ființe îndreptate și înnoite tocmai prin și pentru un nou mod de a gândi și de a fi. Refuzul lor la acest tip de interpelare, motivat de simțul propriei nevrednicii, nu se justifică. Ceea ce îi face vrednici pe cei pre­zenți la Liturghie este tocmai întâlnirea cu Domnul, călătoria împreună cu El și, mai ales, primirea Lui în locașul lăuntric. Cu entuziasmul de a-L primi pe Domnul, contrar refuzului îmbufnat dintr-o evlavie iluzorie, Zaheu arată că nu trebuie să fii vrednic pentru a fi cu Hristos, ci, fiind cu Hristos, devii vrednic. Astfel că rugăciunile dina­inte de împărtășanie, deși accentuează raportarea individuală la o taină prin excelență a comuniunii și a unității, sunt menite să ne reamintească, printre altele, lecția de­spre vrednicie a vameșului și mai-marelui vameșilor pentru primirea cu bucurie a Trupului și a Sângelui Mântuitorului.

Citeşte mai multe despre:   Sfanta Impartasanie  -   Zaheu Vamesul