O catedrală monumentală a neamului românesc

Poporul român, o insulă de latinitate între atâtea popoare slave, cu o istorie îndelungată și agitată, în aceeași vatră strămoșească, a avut ca suport Carpații, coloana vertebrală a ținu­turilor, și ca liant, limba și credința. Creștinați de însuși Apostolul Andrei, au apărat și s-au jertfit pentru continuitatea Ortodoxiei româ­nești. Vitejii domnitori români ce s-au urcat în scaunele voievodale în secole au apărat glia strămoșească sub semnul crucii și au ctitorit, după izbânzi, monumentale biserici sau mănăstiri, dovezi nepieritoare ale Ortodoxiei române pe trupul țării.

Ideea construirii unei catedrale reprezentative în București, capitala României unite a lui Alexandru Ioan Cuza, apare la sfârșitul Războiului de Independență (1877-1878) și în 1881, când Carol I, încoronat ca rege al Regatului României, înaintează Camerei Legislative „un proiect de lege relativ” pentru construirea unei catedrale în București. În anul 1884, în bugetul statului se prevedea un procent de 5% (5 milioane de lei aur) pentru construirea catedralei, iar în 1891 Guvernul Florescu hotăra organizarea unui concurs internațional pentru proiectul edificiului de cult. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române preia în anul 1900 patronajul edificării catedralei și lansează o subscripție publică.

Toate demersurile sunt înghițite de anii sumbri și plini de sacrificii ai Primului Război Mondial și se vor relua după Marea Unire din anul 1918. Regele Ferdinand al României Mari, unificatorul românilor, la 10 mai 1920, dă un hrisov regal „prin care se vestește hotărârea de a ridica în București o biserică monumentală, în amintirea victoriei armatelor române în războiul de întregire”: „Catedrala Națională”.

Pentru că lucrările sunt tărăgănate, Miron Cristea, primul Patriarh al întregii Biserici Ortodoxe Române, la 4 februarie 1925, va sublinia necesitatea ridicării unei catedrale monumentale, „Catedrala Națională”, iar în zilele de 3-4 februarie 1926, în prima ședință a Consiliului Național Bisericesc, se hotărăște înființarea unei „comisii speciale” pentru catedrală. Demersurile se desfășoară lent și abia în 1929 se alege locul pentru catedrală, „la poalele Dealului Mitropoliei”, pe care îl va sfinți la 11 mai, acelaşi an.

Vremurile se vor precipita, mișcări dinastice, război, schimbări politice și colbul părea că s-a așternut peste frumoasele noastre idealuri. Mai energici și mai harnici, cei din Alba Iulia, „Alba-Carolina”, capitala Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, cu sprijinul Casei Regale a României, demarează la 28 martie 1921 lucrările de construire a „Catedralei Reîntregirii Neamului”, devenită după 15 octombrie 1922 „Catedrala Încoronării”. Lucrările realizării ctitoriei sunt finalizate la mijlocul lunii septembrie 1922, iar la 8 octombrie are loc sfințirea și primirea hramului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, în memoria primului întregitor și patron al evenimentului, domnitorul Mihai Viteazul, primul unificator al tuturor românilor. În 8 octombrie 1922, la Alba Iulia, când catedrala a îmbrăcat haine de sărbătoare, gătindu-se ca o mireasă a lui Hristos, slujba de sfințire a fost oficiată de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, Arhi­episcopul Gurie Grosu al Basarabiei, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, Episcopul Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului și Clujului, protopopul Ioan Teculescu al Alba Iuliei și un sobor de 20 de preoți din împrejurimile oraşului. Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de Corul Catedralei Mitropolitane din Sibiu, dirijat de Timotei Popovici. Măreață și binecuvântată sărbătoare națională!

Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, cunoscută sub numele de Catedrala Încoronării sau Catedrala Reîntregirii Neamului, este un simbol nu doar pentru clerul și credincioșii Arhiepiscopiei, ci și pentru întreaga țară, strălucind până în zilele noastre, în fruntea bisericilor românești, „ca o mamă între fiicele ei”. La 15 octombrie 1922, aici, regele Ferdinand I și regina Maria au fost încoronați ca suverani ai României Mari. Evenimentul încoronării s-a bucurat de un fast deosebit, cu delegații din peste 20 de țări, inclusiv Japonia și Statele Unite ale Americii. „Golgota” țării și a suveranului se încheia apoteotic la Alba Iulia, în Catedrala Sfintei Treimi, devenită Catedrala Încoronării. Pentru Ferdinand, „rege al tuturor românilor”, „coroana de spini” din refugiul în Moldova era înlocuită de „coroana de oțel” pe frunte de martir, a regelui loial, a unificatorului României Mari, Ferdinand I de România, după rugăciunea Mitropolitului primat Miron Cristea. Regina Maria a primit din mâinile suveranului coroana de aur a primei regine a tuturor românilor: „Suindu-mă pe tron, am rugat Cerul să dea rod muncii ce fără preget eram hotărât să închin iubitei mele Țări, ca bun român și rege”. Şi Atotputernicul l-a ascultat și ajutat, împlinindu-i menirea, viața sa fiind o „danie poporului său”, României întregite.

Vremurile au devenit tot mai tulburi, războiul devastator al anilor 1940-1945, abolirea monar­hiei, un nou regim politic care se voia ateist, și visul inițiat încă de la independența anilor 1877-1878, Catedrala Neamului, părea că va rămâne doar o iluzie.

Evenimentele din 1989, tragice, dar pro­mi­ță­toare, fac să răsară soarele speranței și pe me­leagul mult încercatului popor român. La 7 februarie 1995, Patriarhul Teoctist, care amintea cu tărie cuvintele lui Eminescu, că „Biserica Ortodoxă este maica spirituală a poporului român”, face un apel hotărât pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. La 5 februarie 1999 se sfințește în parcul din Piața Unirii locul pentru catedrală, marcat printr-o cruce de piatră.

Totul se desfășoară cu încetinitorul, dar la 16 februarie 2005, Primăria Generală a Capitalei propune Patriarhiei Române o nouă locație pentru catedrală, în Dealul Arsenalului, iar la 17 martie, în urma acceptului Patriarhiei, se emite Ordonanța de urgență pentru „realizarea Amplasamentului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului”.

La 29 noiembrie 2007 se oficiază slujba de punere a pietrei de temelie și a sfințirii locului destinat construirii catedralei din Dealul Arsenalului și în anul 2008 încep consultările cu tema: „Noua Catedrală Patriarhală - Catedrala Mântuirii Nea­mului, arhitectură, structură, utilitate cultuală și cultură”, care vor dura aproape doi ani.

Licitația pentru proiectul catedralei este lansată la 28 decembrie 2009 și va fi declarată câștigătoare firma Vanel Exim SRL Bacău. La 2 septembrie 2010 se obține autorizația de construcție a catedralei, iar la sfârșitul aceluiași an, Patriarhia Română demarează lucrările de construcție.

Ziua de 24 octombrie 2011 marchează sfințirea Paraclisului catedralei și procesiunea „Calea Sfinților” cu icoana și moaștele Sfântului Andrei aduse de la Patras (Grecia). Încep lucrările, iar slujba sfințirii temeliei Catedralei Mântuirii Nea­mului are loc la 28 iunie 2012.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în prezența a mii de tineri din țară și din străinătate, oficiază la 4 septembrie 2016 prima Sfântă Liturghie la catedrală.

Slujba de târnosire a Altarului catedralei, săvârșită de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarh Ecumenic, și Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, are loc în duminica de 25 noiembrie 2018, după ce în 3 septembrie fuseseră sfințite cele șase clopote și fuseseră finalizate mozaicurile catapetesmei. La 30 noiembrie avea să se sărbătorească pentru prima dată cel de-al doilea hram al catedralei, închinat Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Din anul 2019 începe amplul proces de montare pe pereții catedralei a icoanelor în mozaic, iar la 13 mai, Papa Francisc, însoțit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, vizitează Catedrala Națională.

Crucea turlei Pantocrator a fost sfințită și montată în cel mai înalt punct al Catedralei Mântuirii Neamului, în ziua de 8 aprilie 2025, iar în 26 octombrie, prin sfințirea picturii interioare, catedrala devine Altarul suprem al tuturor ortodocșilor români și deschisă spre rugăciune eternă.

După aproape 150 de ani de la lansarea inițiativei ctitoririi unei Catedrale a Neamului, sub păstorirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, dar cu mila și ajutorul Bunului nostru Mântuitor, Biserica Ortodoxă Română, poporul nostru mult încercat, dar încrezător și stăruitor în idealuri, se vede împlinit.

Catedrala Mântuirii Neamului ne identifică în lumea creștină și nu numai, este punctul nostru de referință și sprijin și pecetea adâncă a Capitalei, a țării și chiar în Europa. Acum, ca mai mereu în istoria neamului nostru, sunt veridice cuvintele istoricului Gheorghe Brătianu: „Numai ce se înalță prin trudă, prin jertfă, cu nenumărate greutăți, are un înțeles și un rost de durată”. Această ctitorie adeverește logica consemnării.

Parafrazându-l pe Ștefan cel Mare și Sfânt, din drama „Apus de soare” a dramaturgului Barbu Ștefănescu Delavrancea, credem că și Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, finalizator al măreței realizări românești, este îndreptățit să afirme: „Catedrala Mântuirii Neamului nu este a mea, nu este a voastră (a contemporanilor), ci a urmașilor urmașilor noștri, în veci, amin!”

Ca unul care îi slujesc de ani buni pe supra­vie­țuitorii războaielor mondiale, trăiesc cu emoție profundă și satisfacție momentul sărbătoresc și îi fericesc pe cei câțiva veterani de război care vor fi martorii intrării în patrimoniul Bisericii și culturii românești a acestui Sfânt Altar. La reînființarea Asociației Naționale a Veteranilor de Război întruneam peste 900.000 de membri, cu participanți și la Primul Război Mondial și chiar la Marea Unire și Încoronarea de la Alba Iulia. Astăzi mai sunt câteva sute de veterani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, dar ei sunt mândri de această ctitorie și o consideră și un mod de cinstire a eroilor neamului și-I mulțumesc Bunului Dumnezeu că le-a dat zile întru fericită trăire a marelui eveniment.

Gl. bg. (rtr.) Ion I. Dănilă este președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război (ANVR)