O icoană frumoasă a vieții creștinești și românești

Familia doamnei Argentina și a colonelului în retragere Alexandru Popescu a sărbătorit, în Duminica Femeilor Mironosițe, la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Galați, nunta de diamant, un eveniment pe care îl petrec puțini pământeni. 75 de ani de împreună conviețuire ca soț și soție: doamna Argentina numără 97 de ani, iar domnul Alexandru este centenar - 100 de ani plus.

Jubileul de 75 de ani de căsnicie al familiei Popescu a fost cu rugăciune, cu emoții nemăsurate, și în prezența Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, care s-a rugat pentru ei și pentru toată parohia alături de preotul paroh Valentin Rădoi, protoiereu de Galați. În semn de preţuire pentru cei 75 de ani de comuniune și conviețuire exemplară în familie, de dragoste, unitate, demnitate și jetfelnicie, ierarhul a acordat familiei Popescu distincţia eparhială „Vrednicia Andreiană”. Prezent a fost și primarul Ionuț Pucheanu, care a făcut o regulă în a-și onora cu felicitarea și prezența familiile gălățene care devin etalon de conviețuire comunitară.

La Galați, după 80 de ani de la Ziua Victoriei în Europa

În 8 mai 2025, de Ziua Victoriei în Europa, la 80 de ani de la proclamarea oficială a victoriei aliaților împotriva Germaniei naziste, ne-am aflat acasă la familia veteranului de război Alexandru Popescu. În urmă cu opt decenii, la 8 mai 1945, președintele american Harry S. Truman, premierul britanic Winston Churchill și bravul general francez Charles De Gaulle puneau punct unei perioade grele din istoria umanității: încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, încetarea focului și întoarcerea combatanților acasă. Unde era veteranul centenar de astăzi, colonelul în retragere Alexandru Popescu, în acei ani grei, terni, ai celui de-Al Doilea Război Mondial? „Eram elev la Școala de Ofițeri de Cavalerie, specialitatea Infanterie, în primul an de studii, unde mă înscrisesem după absolvirea cursului superior al Liceului Teoretic Carol, de patru ani, din București”, povestește gazda. 

Copilăria, în curtea bisericii din Strejnicu

Născut la 26 aprilie 1925, la Strejnicu, astăzi Târgșoru Vechi, județul Prahova, colonelul în retragere Alexandru Popescu vine dintr-o familie de oameni așezați, îndeosebi preoți. „Bunicul meu patern se numea Alexandru și era preot la Strejnicu, în județul Prahova. Eu îi port numele. Bunica Maria a fost o creștină dăruită vieții de familie și Bisericii. A avut paisprezece nașteri și doar șapte au supraviețuit. Din cei șapte copii ai bunicului, doar tatăl meu, Aurel, nu a fost preot, a fost tehnician agronom, deși a suferit mult de pe urma regimului ateist. Inclusiv o mătușă a fost căsătorită cu un preot. Chiar dacă tatăl meu a rupt tradiția în ale slujirii la Altar, am copilărit în jurul Sfântului Altar și credința în Dumnezeu nu ne-a părăsit niciodată, iar modelul bunicului Alexandru ne-a fost pavăză și inspirație toată viața”, ne povestește veteranul Alexandru Popescu.

Crescut în curtea bisericii din Strejnicu, firește că bunicul a dorit ca Alexandru, nepotul său și interlocutorul nostru, să devină slujitor al lui Hristos: „Cu toată insistența bunicului meu, nu a fost posibil acest fapt. Aveam o mare problemă cu urechea muzicală... Țin minte că în liceu, profesorul de muzică, viitorul compozitor și muzician Nicolae Oancea (1893, Râmnicu Vâlcea - 4 mai 1974, n.r.), a organizat un cor mare, dar pe mine nu m-a invitat. Cum elevii de la cor primeau un punct în plus la notare, m-am dus și eu, neinvitat! După ce m-a ascultat, profesorul mi-a spus că-mi dă și mie un punct la notare, dar să nu vin la repetiții, «că îi stric corul!» În aceste condiții, mi-am luat gândul de la cor, iar - mai târziu - și de la preoție”.

Într-o veche fotografie de familie, gazda ni-i prezintă, pe rând, pe unchii paterni, toți preoți, cu excepția tatălui său, Aurel Popescu. Unii dintre membrii familiei și-au luat numele de „Popescu” de la ocupația de preot și ei se numesc, în ordinea din fotografia-document: preot Alexandru Popescu Strejnicu, pr. Ștefan Zota, pr. Constantin Popescu, pr. Gheorghe Alexandrescu. Unul dintre frații preotului Alexandru Popescu a ajuns la Biserica „Floreasca” din București, altul la Catedrala Eroilor din Ploiești, altul tot în Ploiești. 

Chiar dacă visul bunicului nu s-a împlinit, copilul de altar a ales cu inima drumul spre Școala Militară de Ofițeri activi. Alegerea carierei militare, în toiul celui de-Al Doilea Război Mondial, este legată de prima aplicație militară, la care, de bunăvoie, a luat parte tânărul Alexandru Popescu. 

Școala de Ofițeri pe front

În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, „în curtea casei parohiale de la Strejnicu, unde locuia bunicul Alexandru, nume pe care îl port și eu, dar și nepotul meu, medic în București, a tras un batalion de Armată, întrucât era singura casă cu fântână din localitate. La una dintre aplicații, combatanții au înscenat un atac armat, cucerirea unei localități, între două grupuri militare inamice, pentru ca exercițiul să fie cât mai credibil. Pe mine m-a impresionat mult acea aplicație de război, motiv pentru care, la întoarcerea militarilor la Ploiești, am pornit după ei, în marș, pe muzică”.

Cu sandalele scâlciate, tânărul Alexandru a urmat acel batalion de infanterie prin soarele dogorâtor și colbul unei așezări situate la 3 km sud-vest de Ploiești, pe atunci departe de civilizația urbană. „Doar n-o să te faci ofițer!”, îl dojenește mama, la întoarcerea acasă.

Urmarea acestei întâmplări? După absolvirea claselor superioare de la Liceul Teoretic „Carol” de 4 ani din București - locuind la unul dintre frații tatălui, preot la Biserica din Floreasca - Alexandru s-a înscris la examenul de admitere pentru o carieră militară. În plin război, copilul de altar s-a prezentat la Școala Militară de Ofițeri activi de Cavalerie, de 2 ani, actuala Academie a Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, înființată în iulie 1920. 

Omenirea era afectată de războiul declanșat la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania nazistă. România era teatru de război, iar rafinăriile de la Ploiești - sursa de combustibili a nemților, pentru care ne erau aliați - deveniseră ținta atacurilor armatelor americane și engleze. Cu toată această tragedie, la Școala Militară de Ofițeri activi de Cavalerie avea loc concurs de admitere; erau la „start” sute de candidați pe 50 de locuri. Alexandru a fost admis, dar fără loc, fiindcă întâi și-ntâi aveau prioritate absolvenții școlilor militare și copiii de militari. Copilul de altar a mai așteptat o a doua admitere, la Infanterie, și așa s-a văzut elev la Școala Militară, admis dintre 500 de candidați. În plin război, şcoala, deși cu sediul în București, s-a amenajat la Zărnești. „Era acolo o fabrică de celuloză și am mers să facem o baie și să primim echipament de elevi militari. Pe o ușă am intrat civili, pe cealaltă am ieșit militari. În prima noapte, ca elev al Școlii de Ofițeri activi am fost santinelă. Cu gândul la Cel de sus, prima noapte de război a trecut, cu emoție, fără evenimente deosebite. În scurt timp, ne-au trimis pe front. Aveam 19 ani și prima mea întâlnire cu războiul a fost ca elev militar într-un batalion de Infanterie, trimis să apere trecătoarea Bran”, povestește col. în retragere Alexandru Popescu. 

Pe front, încercările au fost mari, dar Dumnezeu a cunoscut inima și entuziasmul tinereții. Copilul de altar şi tânărul ofițer în devenire a devenit bărbat pe câmpul de bătălie. Asemenea sutelor de combatanți, a trecut prin foc și încercări, dar a supraviețuit. După 23 august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei naziste, determinându-i pe nemți să bată în retragere. Victoria aliaților asupra Germaniei naziste s-a proclamat în 8 mai 1945.

În 1946, tânărul ofițer Alexandru Popescu încheia, cu amintirea miilor de combatanți jertfiți pe câmpul de bătălie, cursurile Școlii Militare. Finaliza o școală pe care a urmat-o cu mult curaj și determinare, la vreme de război. La 1 iunie același an, devenea ofițer activ în Armata Română.

„Alianța” cu sovieticii ne-a costat nu doar teritorii furate și jefuite; bunii și străbunii noștri au plătit scump, cu ani de prigoană, înfruntând un regim nedrept, cale jumătate de veac de dictatură și de exil: „În vara lui 1946, rușii aflați în țară voiau să decimeze absolvenții Școlii Militare. Au anunțat avansări în grad doar pentru o treime dintre absolvenți, ceilalți fiind trimiși acasă. În acest context, colegii din București l-au așteptat pe regele Mihai la Fântâna Miorița și i-au prezentat situația avansărilor și faptul că au fost, într-un fel, puși pe liber. După această întâlnire, regele Mihai a dat un comunicat prin care anunța avansarea tuturor absolvenților Școlii de Ofițeri”. 

În 1946, după absolvirea Școlii Militare de Ofițeri activi, tânărul Alexandru Popescu a servit ţara în Armata Română. În primul an a activat la Ploiești, apoi la Brașov, la Batalionul „Sf. Gheorghe”-Vânători de Munte. După 30 decembrie 1947, când regele a abdicat, a fost mutat la Brigada 1 Artilerie și după multele peregrinări prin țară, în 1950, a ajuns la Galați. 

În orașul de la Dunăre, tânărul ofițer de Infanterie a întâlnit-o pe Argentina, soția sa de o viață, laborant la Liceul nr. 5, care i-a purtat de grijă întreaga viață. La Galați, ofițerul Alexandru Popescu a trăit cele mai frumoase, dar și cele mai dramatice momente. La 33 de ani, viața abia începea. La Strejnicu, după naționalizare și plecarea regelui din Țară, tatăl său, Aurel Popescu, a fost scos din casă, fiind nevoit să se mute la Ploiești și să stea cu gazdă. Ascultându-l pe interlocutorul meu, retrăiesc povestea propriilor bunici paterni și a tatălui meu. După ani de pedeapsă și exil, Aurel Popescu, tatăl ofițerului Alexandru, a primit îngăduința să revină în jumătate din propria-i casă, cealaltă jumătate deservind comunitatea, prin dispensarul amenajat de fostul regim. 

La 33 de ani, scos din armată

La Galați, în 1958, când au început epurările în armată, la doar 33 de ani, maiorul Alexandru Popescu a fost trecut în rezervă. Nu a contat jertfa tinereții în război, nici rezultatele deosebite, în 1954 fiind decorat cu „Meritul Militar, clasa I”. Nici doi bani nu a atârnat faptul că la cursul de ofițeri superiori (pentru gradul de maior), Alexandru Popescu a ieșit al patrulea pe țară, fiind unul dintre cei mai buni ofițeri. „O vreme m-au dat ca funcționar pe partea administrativă, apoi la arhivă, dar s-a desființat și acel post și, într-o zi, pe când mergeam cu niște lăzi de documente la arhivă, superiorul meu, Galița, mă anunță: «Te-am trecut în rezervă. Te-ai supărat?» Așa am ajuns într-o situație extremă. Galațiul era oraș închis și, deși eram căsătorit cu o gălățeancă, nu aveam voie să stau abuziv în oraș. Odată cu mine, a fost trecut în rezervă și comandantul unității. La auzul veștii, soția comandantului a divorțat. S-a dezis de soțul ei. Soția mea, socrul meu și cumnații mi-au întins o mână de ajutor, mai întâi cu actele pentru intrarea în oraș, apoi cu serviciul”.

Trecerea în rezervă a coincis însă cu nașterea fiului, Aurel George, astăzi inginer, și acest fapt a fost motivul și sensul existenței tinerei familii. Familia a fost scut și oază de aer pentru tânărul maior. Pus pe liber și stigmatizat de un regim nemilos, maiorul Alexandru Popescu a lucrat până în 1968 pe unde a dat Domnul, schimbând vreo câteva întreprinderi. La o secție a fabricii de zahăr din Sascut a lucrat ca muncitor necalificat. Oriunde, oricât ar fi muncit, nu putea avansa. Până într-o zi, când fostul ofițer a simțit din plin grija lui Dumnezeu și convingerea că El vine prin oamenii Săi. Astfel, ceea ce „superiorii” îi luau cu plăcere și satisfacție, îi restituia Dumnezeu în taină, ca un boier. „Într-o bună zi, a venit în vizită directorul acelei fabrici. A fost o întâlnire cu personalul și, în context, directorul îmi spune: «Ați fost ofițer! Vă știu de pe vremea când activați în Batalionul Sf. Gheorghe». Apoi, adresându-se colegilor, a zis că sunt un om de încredere și îi roagă să-mi dea tot sprijinul în activitate!” A fost atât de mult apreciat apoi, încât - în momentul în care și-a găsit un alt loc de muncă - mai-marii fabricii de zahăr nu i-au acceptat transferul; astfel, Alexandru a fost nevoit să își prezinte demisia.

Un alt loc de muncă a fost la Întreprinderea de Utilaje Grele pentru Construcţii (IUGC) - Galați, o unitate la care a lucrat ca normator, tehnician, șef de serviciu. „În 1968 am fost rechemat la ordin și, în primă instanță, am refuzat. Numai că, ajuns acasă, soția și mai ales copilul meu, Aurel George, care începea să înțeleagă unele lucruri, m-au sfătuit să revin în armată. Și le-am urmat dorința”, povestește interlocutorul. 

Din octombrie 1968 și până la pensionare, în decembrie 1981, colonelul Alexandru Popescu s-a ocupat de pregătirea Gărzilor Patriotice. A fost șef de Stat Major, întâi pe platforma Combinatului Siderurgic de la Galați, care avea 40.000 de salariați, din care 14.000 erau cuprinși la activitățile Gărzilor Patriotice. În anii de dinainte de pensionare a fost locțiitorul comandantului de Stat Major al județului Galați. Timp în care a primit câteva ordine și distincții de merit.

Pensionarea a venit la 1 ianuarie 1982, și de atunci multe au fost bucuriile veteranului de război Alexandru Popescu. Când nu se ocupa de grădina din jurul casei, alerga cu nepotul (tot) Alexandru Popescu, astăzi medic specialist la Spitalul Clinic de Urgențe „Marie Curie”-București, să-l ia de la școală sau să-l însoțească la diverse activități extrașcolare. Într-un fel, nepotul - medicul Alexandru Popescu - îi continuă visul, slujind viața și semenii.

Astăzi, după un veac de viață, alături de familia sa, colonelul în retragere Alexandru Popescu citește, se roagă, se ocupă de grădinărit și se bucură de familia frumoasă pe care a clădit-o cu sacrificii și multe renunțări. Îi stau alături fiul și nora, Cornelia. Într-un anume fel, copilul de altar de odinioară L-a slujit pe Dumnezeu, jertfind puțin din el pentru ţară, pentru mamă, pentru neam, sfidând bolile și neputințele unui veac, cu gândul că biruința în Lumina Celui nepătruns este mai sănătoasă decât orice bogăție a acestei lumi, trecătoare și ea.

Cum a supraviețuit această familie cale de un veac atâtor nedreptăți? Printr-un stil de viață sănătos, unde viciile nu și-au găsit loc. Prin credință, prin curaj și dăruire, fapt ce a transformat familia veteranului Alexandru și Argentina Popescu într-o „icoană frumoasă a vieții creștinești și românești!”, aprecia Înaltprea­sfințitul Părinte Casian al Dunării de Jos în contextul sărbătorii celor 75 de ani de comuniune în familie.