Prietenia ca valoare universală în gândirea Sfântului Dumitru Stăniloae

Sfântul Dumitru Stăniloae a fost pătruns de dorința de a promova o spiritualitate universală care să fie accesibilă tuturor. Angajamentul de a transpune această dorință în realitate este poate unul dintre aspectele care au caracterizat cel mai mult cercetarea sa teologică și spiritul său ecumenic. Cercetarea acestei spiritualități, deosebit de relevantă în cadrul dialogului intercreştin, este foarte importantă nu numai pentru a înțelege o abordare promițătoare în contextul dialogului/întâlnirii dintre Biserici, ci și pentru a pune mai bine în evidență bogăția gândirii teologice ortodoxe, în acord cu semnele timpurilor.

Sfântul Dumitru a simțit că spiritualitatea universală ar putea fi dezvoltată în cadrul mișcării isihaste și filocalice, toate dedicate practicii rugăciunii neîncetate. Cu toate acestea, era convins că rugăciunea neînsoțită de o reală deschidere a inimilor unora față de alții ar fi fost inutilă. La Stăniloae, ordinea spirituală a existenței se manifesta în „amestecul” zilnic de viață și rugăciune, de viață și iubire. Pentru el, adevărata spiritualitate se găsea în fluxul normal al vieții teocentrice, așa cum învățau Părinții Bisericii atunci când expuneau tainele rugăciunii neîncetate bazate pe îndemnurile lui Hristos și ale Apostolilor, a căror cheie de boltă este porunca iubirii, cerută fără discriminare tuturor credincioșilor: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35).

Tocmai în ascultare și cu referire la cea mai importantă poruncă a lui Hristos, Sfântul Dumitru și-a trăit credința și a regândit creativ întreaga spiritualitate ortodoxă, redescoperind și promovând puterea ei universală în secolul al XX-lea. Pe de altă parte, aceeași poruncă a iubirii cerută nediscriminatoriu tuturor credincioșilor, asupra căreia Hristos insistă foarte mult, își dezvăluie cea mai mare fecunditate în a fi o atestare și o reamintire universală a unui adevăr pe care numai Hristos știe să-l dea, dar care nu poate fi înțeles dacă nu se reflectă în viața caritabilă a ucenicilor săi: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).

Iubirea, înțeleasă ca o stare de existență armonioasă bazată pe relațiile umane, apare ca o condiție firească a credinței creștine încă din primii ani de viață ai lui Stăniloae. El „și-a extras sensul armoniei din credința în Dumnezeu“ (D. H. Ionescu, Filocalia Părintelui Stăniloae la 70 de ani de apariție. Sfințenie și curaj în https://doxologia.ro/filocalia-parintelui-staniloae-la-70-de- ani-de-aparitie-sfintenie-curaj (link consultat în data 05-05-2025) și tocmai aceasta îl determină să învețe și să experimenteze că înălțarea propriei inimi spre Tatăl, în comuniune cu Hristos cel Înviat, este o con­secință a acțiunii Duhului Sfânt revărsat în el și în toți credincioșii cu harul baptismal păstrat în iubire fraternă: „Am învățat că [...] Dumnezeu vrea să-i unească pe toți oamenii în comuniune cu El și, astfel, între ei [...]. Am învățat că, dacă Dumnezeu lucrează în oameni și omul este creat după chipul Său, și omul are o lucrare de făcut, înrădăcinată în natura sa, o lucrare care se leagă în mod normal de cea a lui Dumnezeu, o lucrare prin care omul aspiră să se ridice la o unire tot mai strânsă cu El” [D. Stăniloae, Una teologia filocalica (O teologie filocalică), în F. Strazzari - L. Prezzi, Intervista a padre Dumitru Stăniloae (Interviu cu părintele Dumitru Stăniloae), în «Il Regno-attualità» 4 (1989), pp. 106-113 (aici p. 110)].

Spiritualitatea concretă și autenticitatea rugăciunii

Pentru părintele  Stăniloae, din rugăciunea autentică se naște o viață de familie autentică și, de asemenea, o fraternitate autentică. În această fraternitate autentică rezidă taina unei Biserici care „trăiește” în mijlocul oamenilor, care aparține întregului popor, care este un tot unitar cu poporul lui Dumnezeu. După Stăniloae, Biserica trebuie să demon­streze puterea creștinismului nu doar cu argumente pur teoretice, ci și cu fapte. Tot ceea ce a spus Iisus Hristos trebuie să fie pus în practică. El nu a dat o concepție de viață, ci un mod de a trăi. El a spus să ne iubim unii pe alții pentru că Dumnezeu este iubire, iubire infinită. Acesta este fundamentul credinței creștine. Din acest motiv, oamenii trebuie să se întoarcă la creștinism. Preoții și liderii Bisericii trebuie să devină sfinți trăind pentru alții (D. Stăniloae, Il sacrificio del mio popolo [Jertfa poporului meu], interviu în F. Strazzari, Racconti Danubiani. Chiese dell’est comunista dalla persecuzione allo smarrimento [Relatări danubiene. Bisericile din estul comunist de la persecuție la dispariție], EDB, Bologna 2009, pp. 56-61 [aici pp. 59-60]).

La urma-urmei, tocmai această înclinație spre o viață trăită pentru ceilalți, spre o autentică comuniune interumană întemeiată pe învă­țătura Sfinților Părinți, caracterizează rodul palpabil al căii de sfințenie al persoanelor în Hristos la care conduce însăși spiritualitatea. Evident, sfințenia în esența ei este conformarea la Iubire și practicarea iubirii creștine, care pentru Stăniloae, ca de altfel și pentru Părinții Bisericii, are în mod necesar trei caracteristici bine cunoscute: este universală, este permanentă și este egală față de toți. Pentru Stăniloae, sfântul lasă să se întrevadă față de fiecare ființă umană un comportament plin de delicatețe, de transparență, de puritate în gânduri și sentimente […]. El respectă pe fiecare om și fiecare lucru […]. În comportamentul sfântului până și în gândurile lui, nu se întâlnește nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinărie. În el culminează gin­gășia, sensibilitatea, trans­parența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de oameni, dispo­nibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și necazurile lor [...]. Acesta este motivul pentru care principala lucrare a sfinților este rugăciunea lor pentru mântuirea omenirii (D. Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu 1993, pp. 43-49 și 57).

După cum se poate observa, sfințenia este intensitatea relației, este caritatea față de celălalt dusă la extrem, este realizarea comuniunii interumane autentice în Hristos la care se rămâne ancorat în rugăciune.

Pentru părintele Stăniloae, sfințenia, ca înflorire a rugăciunii, este însuși rostul vieții. Iată de ce este o adevărată absurditate, care contrazice creștinismul, să credem că rugăciunea este doar dialog cu Dumnezeu. Dacă rugăciunea nu întărește și legătura cu aproapele, ea nu este, de fapt, rugăciune, ci ipocrizie, și nu poate duce, cu siguranță, decât la o purificare „fictivă” a inimii, precum și la o dobândire „iluzorie” a virtuților. Acesta este motivul pentru care, atunci când Stăniloae vorbea despre diferitele grade ale rugăciunii, afirmând că fiecare dintre ele corespunde diferitelor grade de înălțare duhovnicească, considera că iubirea fraternă și universală, marcată de iertarea reciprocă, se află la apogeul acestei înălțări. Tocmai de aceea, Stăniloae spune că „în rugăciunea noastră pentru alții, este implicită iertarea noastră față de ei, și în rugămintea pe care le-o adresăm de a se ruga pentru noi, ca ei să ne ierte [...]. Acesta este un aspect esențial al cato­licității Bisericii [...]. Biserica se reînnoiește astfel, datorită Duhului Sfânt, prin iertare reciprocă și rugăciune. Ea se reînnoiește continuu și reconectează legăturile interioare de iubire dintre membrii săi. Ea își reînnoiește unitatea interioară, armonia, catolicitatea (universalitatea). Capacitatea sufletelor creștine de a suporta păcatul și răul cauzat de alții, nevoia de a cere și de a da iertare, manifestă una dintre forțele pe care Biserica le are pentru a se curăți, a se reînnoi, a-și reconstitui continuu unitatea și legăturile interioare, pentru a fi ca o simfonie în Hristos (Ibid., pp. 67-75 și 83).

Prietenia cu Hristos

Acuitatea și forța spirituală care se desprind din reflecția lui Stăniloae nu lasă nici o îndoială că comuniunea dintre oameni nu este rezultatul unui simplu efort uman. O astfel de comuniune este un dar al Harului, care se revarsă în prietenia cu Iisus Hristos. Prietenia lui Hristos constă tocmai în faptul că ne împărtășește frumusețea filială a relației sale cu Tatăl, conținutul eternului dialog paterno-filial: „Voi sunteți prietenii Mei […]; v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 14-15). Tocmai în lumina acestor cuvinte ale lui Hristos, Stăniloae este ferm convins că „oamenii sunt ridicați la prietenia și frăția cu Fiul lui Dumnezeu [...] ceea ce înseamnă înaintarea lor veșnică în bunătatea dumnezeiască infinită […]. Este cea mai înaltă cinste pentru oameni ca Dumnezeu să-i facă prietenii Săi și să le dea puterea și curajul să-L iubească ca pe Fratele și Prietenul lor” (D. Stăniloae, în Sfântul Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2000, nota 302, p. 124 și nota 1807, p. 663).

Nimeni nu ar putea avea acces la experiența filială a bunătății Tatălui dacă nu ar fi introdus în ea prin prietenia și fraternitatea lui Hristos. Iubirea paternă a lui Dumnezeu nu ajunge la noi decât prin iubirea lui Hristos, căci El este cel care ne face frații săi și astfel, în El, copii ai Tatălui și depozitari ca și El ai iubirii Tatălui. Pentru Stăniloae, cultivarea prieteniei cu Hristos nu este doar utilă, ci și indispensabilă pentru a ne putea bucura de iubirea lui Dumnezeu, pentru a putea sărbători darul iubirii pe care Tatăl, prin Fiul/Mirele Său îl aduce umanității ridicate la demnitatea de Mireasă, un dar de care toți prietenii lui Hristos nu pot decât să se bucure. În cele din urmă, „unde e Dumnezeu în creatură, e sărbătoare, pentru că aceasta înseamnă lumină și bucurie, pentru că e pășire în veșnicia fericită, precum unde nu e Dumnezeu, e moarte și întuneric, sau lipsă de sens și tristețe. Cu cât e mai mare Mirele, cu atât e mai mare bucuria prietenului Lui. Hristos e Mirele suprem. Prietenul Lui cel mai apropiat are cea mai mare strălucire și bucurie” (Ibid., nota 317-317b, p. 130).

Cea cu Hristos este prietenia cu primul nostru Aproape de care ­depinde totul și de la care putem înțelege adevăratul sens al apropierii de toți ceilalți bărbați și femei cu care împărtășim o umanitate comună. În darul gratuit de sine din partea Prietenului dumnezeiesc, care ne-a chemat irevocabil în prietenia și fraternitatea sa, putem vedea cea mai înaltă mărturie divină a poruncii iubirii: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Numai în iubirea prieteniei cu Iisus Hristos se poate iubi și „aproapele” pe care El îl iubește mai întâi. Tocmai de aceea, înainte de a ne transmite nouă, oamenilor, porunca iubirii, El ne îndeamnă să rămânem în El în prietenie, ceea ce echivalează cu a rămâne și în Tatăl și deci în puterea Duhului Sfânt, adică să rămânem în contact viu cu puterea Iubirii care vine de la Dumnezeu: „Rămâneți în mine și eu în voi […]. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteți face nimic [...]. Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceți roadă multă și să vă faceți ucenici ai Mei. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea” (In 15, 4-5.8-9).

Prietenia umană ca dar al lui Hristos

În această „trăire” a Vieții Trinitare, prin participarea la fraternitatea și prietenia lui Iisus Hristos, înflorește pentru ucenici posibilitatea exercitării prieteniei și iubirii fraterne și între ei. După Stăniloae, Hristos îi numește pe ucenicii Săi și pe urmașii acestora „prieteni” pentru că sunt în stare să împlinească porunca Lui de a-L iubi (pe El) și de a se iubi unii pe alții. De aceea, le-a și descoperit cea mai înaltă voință a Tatălui: aceea de a-L iubi și de a se iubi unii pe alții. Dar Tatăl a și dat oamenilor această putere, întrucât L-a făcut pe Fiul Său Unul dintre oameni. Acesta, ca om, fiind în stare să-L iubească în grad superior pe Dumnezeu, le dă această putere și oamenilor. Arată prin aceasta marea taină a lui Dumnezeu. Dumnezeu îi iubește așa de mult, încât face pe Fiul Său om, capabil să-L iubească în mod culminant și să dea oamenilor puterea să-L iubească și să se iubească și ei astfel (Ibid., nota 1807, p. 663).

Conștiința vie a lui Stăniloae față de această învățătură a lui Hristos îl va determina să afirme că numai în iubirea lui Dumnezeu este posibilă construirea unei adevărate Biserici de ucenici bazată la rândul ei pe prietenie. În Biserica lui Hristos, prietenia este o adevărată forță, un sprijin în călătorie, dar și o școală educativă: „Ca [și] creștin trebuie să iubești pe toți membrii Bisericii și chiar pe toți oamenii […]. Prin contactul și acomodarea dintre ei, prietenii se educă unul pe altul, devin una în cuget și simțiri [...]. Prietenul adevărat se cunoaște la necaz. Prietenia se vădește ca o comuniune, prin sinceritatea ce o au prietenii unii față de alții; desigur, e vorba de o sinceritate iubitoare, prin care se ajută, se îndreaptă. Alături de sinceritate, între prieteni trebuie să domnească cea mai deplină fidelitate. Prietenii alcătuiesc cea mai strânsă unitate [pentru că] «prietenul îți este mai legat decât un frate»” (Pr 18, 24) (D. Stăniloae, Încrederea și prietenia între oameni și popoare, condiții pentru coexistența pașnică între state și porunci ale învățăturii creștine în „Biserica ­Ortodoxă Română” LXXIV/5 [1956], pp. 438-450 [aici p. 442]).

Tot ceea ce susține Stăniloae face parte dintr-o viziune spirituală a existenței care consideră că realizarea unui umanism adevărat este posibilă doar în raport cu Cel care este Creatorul omenirii. Manifestarea frumuseții creaturii este întotdeauna condiționată de gradul de relație pe care aceasta îl stabilește cu Creatorul său și același lucru se poate spune și despre manifestarea capacității sale de a iubi; de aceea nu este posibil să fii „om” fără Dumnezeu: „O umanitate în afara lui Dumnezeu nu durează, nu rezistă. Nu putem rămâne în iubire fără Dumnezeu. Trebuie să simțim că această iubire ne vine de la Dumnezeu [...], că suntem responsabili față de el înaintea lui Dumnezeu; dacă o simte astfel, celălalt nu va putea rezista iubirii. Dar iubirea este extrem de ame­nințată: fiecare interes propriu, fiecare impuls egoist slăbește iubirea mea pentru celălalt. Dacă acela care mă iubește se simte responsabil de mine în fața lui Dumnezeu, atunci se trezește și propria mea responsabilitate [...] pentru el în fața lui Dumnezeu [...]. Nu putem iubi omul fără Dumnezeu. Altminteri este vorba de o filantropie lipsită de lumina pe care numai Dumnezeu o poate da iubirii noastre. Celălalt pe care-l iubesc, îl iubește Dumnezeu [...], Iisus a murit pentru el; iar aceasta dezvăluie valoarea lui veșnică în ochii lui Dumnezeu, rădăcina existenței sale în Dumnezeu” (D. Stăniloae - M. A. Costa de Beauregard, Mică dogmatică vorbită. ­Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu 1995, pp. 166-167).

Numai pe baza acestei respon­sabilități față de celălalt, ancorată în porunca iubirii/carității înțeleasă în prezența Crucii lui Hristos, poate înflori și o autentică spiritualitate a prieteniei în plan interpersonal.