Prima propunere oficială de înfiinţare a „patriarhatului ortodox român”

În 6/19 martie 1919 începeau, la Sibiu, lucrările Congresului „preoţimii din Sfânta Mitropolie ortodoxă română” a Transilvaniei, un eveniment foarte important pentru realizarea unificării bisericeşti în noul stat român născut prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918. În cadrul acestui congres se făcea pentru prima dată propunerea ca Biserica Ortodoxă Română să fie ridicată la rang de Patriarhie.

Congresul clericilor ortodocşi din Transilvania a fost un eveniment „impunător atât în prezentarea sa, cât şi în manifestările sale de până acum”, după cum relata „Telegraful Român” în ediţia din 9 martie 1919. Pe lângă personalităţile bisericeşti ale vremii, cum ar fi Episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care avea să devină în 1925 primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, protopopul Ioan Lupaş, academicianul cunoscut pentru activitatea sa culturală şi politică, profesorul „seminarial” Nicolae Bălan, viitorul Mitropolit al Ardealului, pr. N. Popescu de la „facultatea teologică” de la Bucureşti, la Congresul de la Sibiu erau prezenţi personalităţi politice marcante. Acelaşi număr al „Telegrafului Român” semnalează prezenţa la congresul de la Sibiu a preşedintelui Consiliului Dirigent al Transilvaniei, dr. Iuliu Maniu, a ministrului pentru culte Vasile Goldiş, a ministrului de justiţie, dr. Aurel Lazăr, a generalului Traian Moşoiu şi a altor invitaţi din Bucovina şi Basarabia.

Încă din prima zi de lucrări, o temă importantă de discuţii a fost organizarea bisericească în România Mare. În după-amiaza zilei de 6 martie 1919 se citea un „elaborat” al preotului dr. Gheorghe Ciuhandu, asesor consistorial din Arad care „opinează în o aranjare, în care să se poată aşeza şi biserica noastră cu a sa constituţiune şi organisare pe baza statutului organic, cu unele modificări”. O opinie contrară a fost adusă de preotul Ştefan Meteş, care propunea „abaterea organizaţiei noastre de azi, pentru ştergerea statutului organic, şi aşezarea bisericii pe bazele vechi din biserica României”.

„Telegraful Român” continuă să relateze dezbaterile „animate” legate de cele două propuneri, discuţii care au durat până seara târziu. Concluzia discuţiilor din prima zi de congres a fost că preoţii ardeleni, în marea lor majoritate, cărora s-au adăugat „unii fraţi din România”, sunt de părere că trebuie să se păstreze „constituţionalismul” din acea vreme, bazat pe Statutul organic al Mitropolitului Andrei Şaguna.

Publicarea discursului de la Sibiu

În ediţia din 12/25 martie 1919, „Telegraful Român” publică un articol referitor la lucrările din a doua zi a Congresului preoţimii, în care au continuat discuţiile din prima seară despre viitoarea organizare bisericească din România Mare. La această şedinţă au fost prezenţi Episcopul Miron Cristea şi ministrul Vasile Goldiş, iar o comisie urma să fie înfiinţată pentru această temă. Avea să se decidă acum publicarea discursurilor preoţilor Gheorghe Ciuhandu şi Ştefan Meteş, pentru ca acele două viziuni total opuse să fie cunoscute şi dezbătute de cât mai mulţi: „Noi credem, că o asemenea chestiune vitală pentru biserică trebue ventilată prin presă, publicându-se atât lucrarea părintelui dr. Ciuhandu din Arad, cât şi cea a părintelui Ştefan Meteş, şi printr-o discuţie temeinică, obiectivă, fără patimă, să se pregătească opinia publică, până când factorii competenţi vor fi chemaţi a se pronunţa definitiv în afacerea aceasta”.

Discursul preotului Gheorghe Ciuhandu din cadrul Congresului preoţimii ortodoxe române din Transilvania avea să fie publicat în acelaşi an la Arad, la tipografia diecezană, cu titlul „Împreunarea Bisericilor Ortodoxe Române de pe teritoriul României-Mari într-o singură Biserică şi raportul acestei Biserici faţă cu Statul”. Interesează în mod special această publicare a discursului atât pentru ideile de organizare canonic-administrativă a Bisericii noastre, cât mai ales pentru propunerea argumentată de înfiinţare a Patriarhiei Române. Preotul Gheorghe Ciuhandu explică la începutul lucrării că publicarea acestui discurs s-a făcut la cererea „fraţilor în Hristos” prezenţi la congresul de la Sibiu, iar lucrarea apărută la Arad a fost scrisă „fără vre-o pretenţie mai deosebită, ci numai în convingere că, prin această improvizaţiune, pot să fac oarecare serviciu cauzei mari bisericeşti”. Autorul menţionează că modesta sa „prestaţiune” avea să fie făcută publică pentru a-i îndemna pe „alţii mai competenţi” în discuţii legate de această temă a organizării Bisericii României Mari.

„Avem şi noi dreptul”

Încă de la începutul lucrării sale, preotul Gheorghe Ciuhandu menţionează canonul 34 apostolic prin care fiecare „neam” trebuie să recunoască pe unul dintre episcopii săi drept „Protos sau întâi şezător între dânşii”. După un scurt istoric al organizării bisericeşti din Ardeal, Muntenia şi Moldova, preotul Gheorghe Ciuhandu subliniază nevoia ca, alături de unitatea politică a neamului românesc sub „ocârmuirea gloriosului nostru Domn desrobitor Ferdinand I”, să fie creată şi unitatea canonică, bisericească în România Mare, aşa cum prevede canonul 34 apostolic: „Întâi de toate, ca mitropolia noastră să-şi reia firul relaţiunilor canonice întrerupte la 1700. De sine înţeles, că şi celelalte Biserici surori din provinţele nouă ale regatului României vor urma a se acomoda poruncii aceluiaş canon, după care pe unitatea politică trebuie înfiinţată unitatea ierarhică-bisericească. Ba şi mai mult: Ajunşi odată la unitate politică şi ierarhic-bisericească, avem şi noi dreptul să ne gândim chiar şi la înfiinţarea demnităţii de patriarh ortodox român”.

Preotul Gheorghe Ciuhandu motivează propunerea sa ca Biserica Ortodoxă a României să fie ridicată la rang de Patriarhie în primul rând prin realitatea din cadrul altor Biserici, cum sunt cele din popoarele „ortodoxe şi eterodoxe” din Orient, care au „patriarhii lor”. Astfel, argumentează pr. Gheorghe Ciuhandu, „pe lângă cele 4 patriarhate vechi şi ortodoxe, mai există patriarhi eterodocşi pentru Copţii din Egipet în Kairo; pentru iacobiţii din Siria şi Mesopotamia patriarhul, numit maphrian, în Karamit; pentru Haldei patriarhul din Mosul şi altul «unit» cu Roma în Urmia (Persia)”.

Un alt argument adus de pr. Gheorghe Ciuhandu, pe lângă această tradiţie din Orient ca Bisericile să aibă patriarhi, este cel al patriarhatului pe care românii din sudul Dunării l-au avut în comun cu bulgarii, pe timpul Imperiului vlaho-bulgar. Mai mult, sârbii şi ruşii au înfiinţat la 1375, respectiv la 1589, patriarhate. „Şi dacă şi Bulgarii au un «exarhat» naţional bulgar, de ce nu ne-am gândi şi noi la reînvierea patriarhatului vechiu, româno-bulgar, acum ca patriarhat românesc al României întregite?”, se întreabă pr. Gheorghe Ciuhandu, iar pentru aceasta „Canonul 34 apostolesc ne dă şi nouă acest drept!”. În propunerea făcută de pr. Gheorghe Ciuhandu, „pentru demnitatea de patriarhat ortodox român este predestinat scaunul de mitropolit-primat al României”.

„Dignitatea patriarhală”

Lucrarea preotului Gheorghe Ciuhandu continuă cu două teme importante: unificarea canonică a Bisericilor din provinciile româneşti şi relaţiile Biserică-Stat. Autorul face mai multe propuneri pentru a fi, aşa cum a menţionat de la începutul lucrării, dezbătute de specialişti, de toţi cei aflaţi în măsură să discute aceste teme. „Propoziţiunile” cuprinse în ultima parte a lucrării sunt exprimate drept „convingeri nestrămutate” ale Congresului preoţilor ortodocşi români din Mitropolia Transilvaniei.

Prima dintre acestea era ca „Religiunea ortodoxă” devenită în vechiul Regat Român „instituţiune de stat” să fie şi „peste graniţele acestuia”, adică în România Mare, „baza religioasă şi de drept canonic şi politic absolut necesară pentru închegarea tuturor cetăţenilor ortodocşi români într-o singură Biserică ortodoxă română, ca instituţiune de stat şi cu toate avantagiile morale şi materiale ce rezultă pentru Biserică din această situaţiune a sa”.

A doua propunere se referă la unitatea canonică a Bisericilor Ortodoxe unite în România Mare. Această unitate canonică trebuie să fie făcută „sub primaţia de Bucureşti, ca centru de unitate canonică a Bisericii tuturor românilor ortodocşi, ori păstrându-se şi pe mai departe dignitatea primaţială a mitropolitului de Bucureşti, ori creiându-se, conform tradiţiilor şi practicelor Orientului ortodox, dignitatea patriarhală, la care să fie ridicat scaunul mitropolitan-primaţial de Bucureşti”. Aşadar, în propunerile sale, centrul eclezial al românilor din noul stat trebuia să fie Bucureştiul, iar Mitropolitul de aici să devină Patriarh sau să rămână primat.

Un preot cărturar

Preotul Gheorghe Ciuhandu, primul cleric ortodox român care a propus în mod oficial ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, s-a născut la 23 aprilie 1875, în localitatea Roşia, judeţul Bihor. Tatăl său, Nicolae Ciuhandu, era preot. După terminarea claselor primare, tânărul Gheorghe Ciuhandu a urmat studiile secundare în oraşul Beiuş, unde şi-a luat „certificatul de maturitate” în 1893. În toamna aceluiaşi an s-a înscris la Institutul Teologic din Arad, unde i-a avut profesori pe Roman Ciorogariu şi pe Constantin Gurban, după cum aflăm din necrologul publicat în revista BOR, nr. 10-12, din 1947.

Apreciat de profesori şi de colegi, tânărul teolog începea să publice din timpul studenţiei articole în revista eparhială „Biserica şi Şcoala”. După cei trei ani de studiu la Arad, a ocupat un post de învăţător, iar apoi a fost „dascăl confesional” la Căbeşti-Bihor şi în Şiria-Arad. A fost chemat mai apoi la Arad pentru a ocupa funcţia de şef al cancelariei Consistoriului episcopesc. A obţinut o bursă de studiu la Facultatea de Teologie din Cernăuţi în 1900, iar la 23 aprilie 1905 îşi susţinea teza de doctorat la această instituţie de învăţământ teologic. La 1 mai 1905 este ales de Sinodul eparhial de la Arad în funcţia de „asesor referent al senatului şcolar”. Din acest post se va pensiona la 1938. A ocupat temporar şi alte funcţii: profesor la Academia Teologică din Arad, membru în Consiliul mitropolitan, preşedinte al Comisiei de supraveghere la Palatul Cultural, parlamentar în câteva legislative, membru al Congresului Naţional Bisericesc şi preşedinte al Asociaţiei clerului ardelean „Andrei Şaguna” cu sediul la Sibiu. În 1946, Academia Română l-a ales membru de onoare, pentru activitatea sa de cercetare în istorie. De asemenea, pentru lucrarea „Românii din câmpia Aradului de acum două veacuri”, Academia Română l-a premiat pe preotul Gheorghe Ciuhandu.

A fost hirotonit diacon în 1908 şi preot în 1910, iar în 1936 a fost hirotesit iconom stavrofor. A rămas în memoria urmaşilor ca un bun slujitor al Sfântului Altar, un duhovnic desăvârşit şi mai ales un predicator foarte bun. În cei aproape 40 de ani de slujire la Sfântul Altar, a fost implicat în formarea şi îndrumarea preoţilor, precum şi în apărarea Ortodoxiei transilvănene în faţa tuturor celor care nu agreau existenţa acestei confesiuni în Ardeal.

Istoric, publicist, teolog

Preotul Gheorghe Ciuhandu a fost atras din tinereţe spre studiile de istorie şi spre publicistică. În 1903 debuta în studiile de istorie bisericească şi politică prin conferinţa „Încreştinarea Ungurilor, ducatele din stânga Dunării, ritul răsăritean”, publicată în „Tribuna Poporului” din Arad. A publicat an de an studii şi articole în reviste precum „Biserica şi Şcoala”, „Revista Teologică” şi „Biserica Ortodoxă Română”. Era un bun cunoscător al limbilor latină, germană şi maghiară. În perioada 1922-1933 şi în perioada 1940-1943, a fost membru în comitetul de redacţie al revistei „Biserica Ortodoxă Română”. Peste tot şi-a lăsat amprenta de mare istoric, patriot şi slujitor al Bisericii. În „Revista Teologică” din mai-iunie 1957, nr. 5-6, preotul şi profesorul de la Academia Teologică din Sibiu, Grigorie T. Marcu, scria un scurt, dar plin de substanţă articol elogiator în memoria regretatului preot Gheorghe Ciuhandu: „A fost, vreme de decenii, cea mai de seamă personalitate a clerului nostru de mir şi podoaba de căpetenie a acestui cin. A avut substanţă şi ţinută, a avut minte şi inimă, a avut râvnă şi însufleţire cât o întreagă generaţie. (...) Neuitată va rămâne părtăşia sa la ctitorirea «Revistei Teologice», săvârşită înainte cu patru decenii de către actualul arhiepiscop şi mitropolit al Ardealului, I.P. Sf. Sa D.D.Dr. Nicolae Bălan. A rămas fidel până la moarte acestei ctitorii şi trainicei prietenii pe care o legase cu ctitorul ei încă din anii studenţiei”. Dintre lucrările sale sunt de amintit mai multe titluri, pe lângă cele amintite deja: „Reorganizarea mitropoliei transilvane” (Arad, 1920), „Schisma românească sau unirea cu Roma” (Sibiu, 1921), „Reorganizarea Centrelor noastre ierarhice şi unificarea bisericească” (Bucureşti, 1923), „Un neam şi un suflet. Însemnări din trecut şi de azi” (Arad, 1925), „Rânduiala sfintei mărturisiri la români. Însemnări rituale. Cu două anexe: ritualul sârbesc (1524) şi românesc (1681)”, apărută la Cernăuţi în 1933.

Printre făuritorii Marii Uniri

Preotul Gheorghe Ciuhandu a fost delegat din partea Episcopiei Aradului la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Preotul Mircea Păcurariu îl aşază între făuritorii Marii Uniri, dedicându-i o scurtă biografie în volumul „Mucenici şi făuritori ai Marii Uniri. Preoţimea din Transilvania şi Banat şi Unirea din 1918”, apărut la Editura „Trinitas” a Patriarhiei Române, în 2018. Marele academician menţionează în acest volum că preotul Gheorghe Ciuhandu este autorul unei rugăciuni de mulţumire care a fost citită de Episcopul Miron Cristea la Alba Iulia în 1 decembrie 1918.

La un congres al Asociaţiei clerului transilvan „Andrei Şaguna” ţinut la Arad în 23-24 octombrie 1923, în calitate de preşedinte al acestei asociaţii clericale, pr. Gheorghe Ciuhandu evidenţia „misionarismul special” pe care trebuie să se bazeze unitatea românilor de pe întreg cuprinsul României Mari: „Pământul Ţării româneşti întregite are o admirabilă unitate geografică ce se cerea atât de bine să fie cuprinsă într-o organizaţie politică unitară pe care ni-au dat-o Pronia divină şi vitejia românească. În cuprinsul acestui pământ, azi al nostru, al românilor, a existat din adâncă vechime o viaţă sufletească unitară, aceea a credinţei în Iisus Hristos, înfrăţită succesiv cu sămânţa culturii româneşti, răsărită şi cultivată pe altarele ortodoxiei, care astăzi este religia oficială a acestei ţări”.

Până în ultimii ani ai vieţii sale şi-a păstrat vigoarea intelectuală, pasiunea pentru studiul arhivelor, implicarea în viaţa bisericească şi culturală a României Mari. A trecut la cele veşnice la 29 aprilie 1947.