Sfințirea pentru întâia dată în România a Sfântului și Marelui Mir (25 martie 1882) - act liturgic specific de autocefalie bisericească națională

Sfințirea, pentru întâia dată, în Catedrala Mitropolitană din București, a Sfântului și Marelui Mir, a avut loc în ziua de 25 martie 1882. Documentul oficial, semnat de regele Carol I al României, de miniștrii Vasile A. Urechia și Gheorghe Lecca și de toți ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, menționa următoarele: „La anul mântuirii 1882, luna martie 25, în Sfânta și Marea Joi a Patimilor, în al 17‑lea an al Domniei noastre și al doilea după proclamarea Regatului României, s‑a făcut cu toată pompa cuvenită și după regulile Bisericii Ortodoxe, Sfințirea Sfântului și Marelui Mir în Biserica Catedrală din București, de către Înaltpreasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit Primat al României DD Calinic Miclescu, luând parte la Liturghie și Înaltpreasfințitul Mitropolit al Moldovei și Sucevei DD Iosif și ceilalți Preasfințiți Episcopi eparhioți și titulari ai țării mai jos semnați. Spre eterna memorie a acestui act solemn al Sfintei Biserici Ortodoxe Române, subsemnat. Am două asemenea pergamente, din care unul se va depune la Arhivele Statului și al doilea se va păstra pe sfânta masă a altarului Catedralei. Carol I”¹.

Actul sfințirii Sfântului și Marelui Mir în Biserica Catedrală din București - act liturgic specific de autocefalie bisericească națională, a determinat unele reacții negative din partea Patriarhului ecumenic Ioachim al III‑lea, care, la data de 10 iulie 1882, a trimis Sfântului Sinod al Bisericii Române, o adresă de mustrare aspră.

Se adresa Mitropolitului primat al României, Calinic Miclescu, menționând faptul că a aflat din presă despre sfințirea Sfântului Mir în Catedrala Mitropoliei din București, „cu o completă ignorare a puterii voastre spirituale și canonice față de tronul prea sfânt, patriarhal, apostolic și ecumenic, precum și alăturea cu ordinea ce din antichitate are putere în această privință, făcându‑vă cu modul acesta, voi înșivă, în loc de păzitori ai ordinii ce domnește în Biserică, tip al dezordinii ce merită cuvenitul blam”².

Îl mustra pe mitropolitul primat, scriindu‑i că „nu trebuia nici în vorbă a permite ca să se audă de dezordine în cele ce vă privesc, cu atât mai mult de a o efectua voi, contravenind ordinii ce domină conform usului străvechi eclesiastic”³.

„Canonul 34 apostolic ordonând că - episcopii fiecărei națiuni sunt datori să recunoască pe cel întâi dintre dânșii și să‑l considere pe dânsul ca cap și să nu facă nimic mai mult fără opinia aceluia - datora și arhieria voastră să se conformeze cu aceste dispoziții stabilite în sfântul spirit și, din dorința de inovațiune pe care s‑a învățat a o evita încă din copilărie, să nu cuteze a sfărâma uzul ce are putere de secole îndepărtate, după care uz, arhiereii din diferite locuri trebuie a lua Sfântul Mir de la tronul cel de la noi preasfânt, patriarhal, apostolic și ecumenic, căruia tron, cei 630 purtători de Dumnezeu Părinți, convocați în Sf. Spirit și care au compus Sf. Sinod al patrulea ecumenic, cel adunat în Calcedonul Bitiniei, au votat a se supune episcopii diecezei pontice, asiatice și tracice, încă și episcopii din părțile barbarice ale diecezelor menționate.

Astfel fiind acestea și noi supunându‑ne vocii apostolice, (...) nu ne‑am supus tăcerii de a neglija ceea ce s‑a comis în chestiunea aceasta, alături de ordinea ce din vechime ține de precăderea noastră, dar pentru aceasta și pentru alte oarecare fame precum stropirea și turnarea în locul Sfântului Botez, pentru înmormântarea eclesiastică a sinucișilor, pentru calendarul gregorian, pentru demnități patriarhale și pentru altele ca acestea, am socotit să scriem arhieriei voastre ca despre aceea ce s‑a făcut acum binecunoscut, inculpându‑vă pe voi ca contravenitori ai ordinii eclesiastice și ca cei ce vă prezentați pe voi înșivă păstoriților voștri, tip nu al ascultării legale și al supunerii, dar din contră, alăturea cu dispozițiile apostolice și sinodale, model de dezordine și neascultare”⁴.

La încheierea scrisorii, patriarhul cerea mitropolitului primat explicații cu privire la cele petrecute în România. Adresa era semnată de patriarhul ecumenic și alți unsprezece episcopi.

În cadrul ședinței Sfântului Sinod din 15 octombrie 1882, Mitropolitul primat Calinic Miclescu a adus la cunoștința membrilor Sfântului Sinod adresa primită de la Patriarhul ecumenic Ioachim al III‑lea.

Menționa „încordarea ce există de un timp încoace în relațiile noastre cu Preasfințitul Patriarh de Constantinopol” și cauzele care au provocat aceasta: „interese materiale, precum este așa‑numita chestiune mănăstirească, pe de altă parte, interese naționale precum este deșteptarea simțului național în frații noștri din Epir, Tesalia, Macedonia, căci caută a înlocui școlile grecești cu școli românești”.

„Fără ca între Biserica noastră și toate celelalte Biserici Ortodoxe să existe cea mai mică umbră de divergență, fie dogmatică, fie canonică și fără ca Biserica noastră să înceteze un singur moment de a manifesta dragostea sa și respectul său către Biserica din Constantinopol, Preasfințitul Patriarh caută a slăbi aceste legături sfinte ce trebuie să unească diferitele Biserici Ortodoxe. (...)

Iată cauzele pentru care Preasfințitul Părinte Patriarh a început de un timp încoace a nu mai avea dragostea cuvenită către Biserica noastră și stăruie a aduce o încordare între ambele Biserici... Preasfințitul Patriarh împreună cu Sfântul Său Sinod, bazându‑se pe nu știm ce informații de gazete și nevoind a ține în seamă faptele glorioase petrecute în țara noastră și schimbările naturale provocate prin ele și mergând chiar până a ne contesta dreptul sfințirii Sfântului Mir, a crezut de cuviință a ne adresa o epistolă lipsită cu desăvârșire de spiritul dragostei cu care trebuie să se adreseze Bisericile Ortodoxe una către alta, lipsită chiar de respectul datorat unei Biserici autocefale, datorat mai ales Bisericii unei țări care atâtea secole a vărsat cu abundență bogățiile ei asupra acelor mănăstiri și acelei națiuni ale căror interese le apără astăzi Preasfințitul Patriarh cu atâta zel.

Noi înțelegem până la un punct oarecare acel zel, deși pare‑ni‑se nouă, că Preasfinția Sa, ca un șef spiritual al unor Biserici ca cele citate, în care sunt diferite naționalități și ca unul ce poartă titlul de ecumenic, n‑ar trebui să favorizeze într‑un mod așa de vădit, așa de exclusiv numai interesele unei singure naționalități. Dar ceea ce nu putem înțelege și regretăm este că ce zel a adus pe Preasfinția Sa până a ni se face niște acuzări neîntemeiate. Și aceasta în niște termeni lipsiți de respectul ce suntem îndatorați și datori a‑l cere de la oricare se adresează nouă. Nu mă îndoiesc că Sfântul Sinod, luând cunoștință de această epistolă, va ști a apăra și astădată, cu fermitate și demnitate, Biserica noastră națională în răspunsul ce va da Înaltei Sale Sanctități Patriarhului”⁵.

În cadrul ședinței Sfântului Sinod din 23 octombrie 1882 a fost citită adresa patriarhului ecumenic Ioachim al III‑lea din 10 iulie 1882 și au fost exprimate puncte de vedere cu privire la aceasta. „Toți membrii Sf. Sinod au rămas impresionați de asprimea termenilor și de caracterul unei asemenea scrisori”. Unii dintre ei și‑au exprimat părerea „că nici nu ar trebui să se răspundă la o asemenea scrisoare”, alții considerau că trebuie să se răspundă.

Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei considera că „este și de datoria și demnitatea Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Română să se răspundă Înaltei Sale Sanctități Patriarhului de Constantinopol, la această adresă, mai ales că o și cere, și mai ales că vedem din această adresă că Sanctitatea Sa Patriarhul de Constantinopol a luat o cale greșită în a se adresa către Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Română prin expresiile întrebuințate și mustrările făcute cu privire la pretinsa nesupunere la disciplina bisericească și altele.

Când străinii, care nu cunosc împrejurările, ar citi această scrisoare ar putea să creadă că Biserica Română s‑a pus într‑o poziție de insubordonare, dar chestiunea nu este nici de supunere, nici de nesupunere. Căci ca să se presupună că Biserica noastră ar tinde la schimbări, reforme, inovații, care ar atinge instituțiile canonice și mai ales dogmatice bisericești, aceasta nu s‑a întâmplat, aceasta este departe de noi și prin urmare nu găsește că Înalta Sa Sanctitate a avut dreptate să uzeze de acele cuvinte, de acei termeni din adresă.

Biserica Română, precum toți cunoaștem, este unită cu Marea Biserică Mamă și stă cu ea în cele mai strânse legături canonice, precum o declară însăși Constituția țării și Legea organică a Bisericii noastre și nimeni în România n‑a cugetat, nici cugetă, a rupe acele legături seculare canonice. Legătura Bisericii noastre în privința dogmatică este eternă ca și Biserica, despre care Mântuitorul a zis că porțile iadului nu o vor birui. Dar pentru oarecare regulamente disciplinare, de care s‑a ocupat și se ocupă Sfântul Sinod în interesul Bisericii și al clerului nostru, și pentru alte lucrări bisericești pe care canoanele nu le opresc, acestea nu credem că au putut da motiv Sanctității Sale să ne impută cu atâta amărăciune.

Pentru că ar fi trebuit să țină cont de poziția actuală a statului român, precum ține cont de poziția altor state creștine ortodoxe ca Imperiul Rusiei, ca Regatul Greciei, al Serbiei și altele și nu trebuia să ne taxeze și să ne trateze pe noi românii, ca provincie supusă Imperiului Otoman. Nimeni în Biserica Română n‑a cugetat și nu cugetă să rupă acele legături seculare, nimeni n‑a cugetat să atingă demnitatea Sanctității Sale Patriarhului Ecumenic, mai ales când ea s‑ar ținea la înălțimea ei; din contră, cu toții suntem animați de a menține pentru totdeauna legătura dogmatică și canonică cu Biserica Mamă. Este și drept și de demnitatea Sfântului Sinod a se răspunde la această adresă a Patriarhiei”⁶.

Mitropolitul primat Calinic Miclescu, președintele Sfântului Sinod, și‑a exprimat acordul cu privire la punctul de vedere al Mitropolitului Iosif Naniescu al Moldovei, adăugând că „deși suntem în cea mai strânsă legătură dogmatico‑canonică cu Biserica Ecumenică și suntem zeloși pentru aceasta, nu trebuie să uităm însă că avem o țară, o națiune, de care nu mai puțin suntem și trebuie să fim strâns legați și că prin urmare trebuie să mergem și să lucrăm când nu contrazicem sfintele canoane, așa precum reclamă interesele noastre locale naționale; și aceasta tocmai în puterea canonului 34 al Sf. Apostoli pe care îl citează Sanctitatea Sa Patriarhul”⁷.

A fost aleasă o comisie pentru redactarea răspunsului la adresa patriarhului ecumenic formată din Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, Episcopul Melchisedec Ștefănescu al Romanului și Episcopul Inochetie Chițulescu al Buzăului.

La 25 octombrie 1882, Mitropolitul primat Calinic Miclescu aducea în atenția comisiei aleasă de Sfântul Sinod, care urma să dea răspuns adresei Patriarhului Ioachim al III‑lea, că ea „nu este adresată președintelui Sf. Sinod și primatului României, ci Mitropolitului Ungrovlahiei și celorlalți ierarhi din țară, ca și cum Înaltpreasfințitul Patriarh n‑ar cunoaște sau n‑ar voi să cunoască organizarea actuală a Bisericii Române, așa cum este regulată prin legile țării, continuând a privi lucrurile în starea din timpul când România se afla sub suzeranitatea Turciei”⁸.

În cadrul ședinței Sfântului Sinod din 23 noiembrie 1882, a fost prezentat raportul comisiei sinodale despre Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, despre relațiile intereclesiastice ale acesteia cu Patriarhia de Constantinopol, precum și despre actul sfințirii Sfântului și Marelui Mir, care a fost aprobat și semnat în aceeași zi de membrii Sfântului Sinod, devenind act sinodal.

Actul sinodal din 23 noiembrie 1882 are o cuprindere de 20 pagini și este impresionant prin conținutul lui și mesajul foarte puternic pe care îl transmite⁹.

Vom prezenta, în continuare, unele fragmente semnificative pentru tema de cercetare.

După ce sunt menționate acuzele grave ale patriarhului ecumenic potrivit cărora ierarhii români ar fi arătat deplina lor neștiință despre canonica supremație spirituală a tronului patriarhal, apostolic și ecumenic; că, în loc de a fi păzitori ai regulei păstrate în Biserică, au oferit un model de neorânduială, călcând rânduiala stabilită de un foarte vechi obicei bisericesc, devenind astfel un exemplu rău turmei, de nesupunere și neascultare, actul sinodal analizează canonul 34 apostolic și canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, invocate de patriarhul ecumenic de la Constantinopol, din perspectiva ideii de națiune. Prezintă apoi ingerințele Patriarhiei Ecumenice în organizarea bisericească internă a Țărilor Române, în timpul regimului fanariot și în perioada mișcărilor de emancipare națională din prima jumătate a secolului al XIX‑lea și atitudinea acesteia față de politica administrativă bisericească de stat din timpul domnitorilor Alexandru Ioan Cuza și Carol I:

„Aceste încălcări ale Patriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniei fanarioților. Istoricul luptei noastre cu călugării fanarioți este o dramă plină de durere sufletească pentru orice inimă creștinească. Pe de o parte, simplitatea, devotamentul religios până la abnegațiune, credulitatea, durerea pentru suferințele confraților din Orient, jertfele enorme în favoarea lor, pe de alta, ingratitudinea, dorința de apăsare, de dominare, de absolutism și de interes propriu particular, cu un cuvânt - exploatarea unei națiuni de milioane de credincioși, nu pentru folosul ei moral, religios și material, ci pentru alte interese străine și chiar opuse acestei națiuni.

Cu domnia fanarioților, s‑au împuternicit egumenii greci, ce erau pe la mănăstirile române. Favorizați de domnii fanarioți și de influența politică a Patriarhiei, ei se făcuseră stăpâni pe o mare parte din teritoriul României, cu drepturile mănăstirilor române. Ei alungaseră pe călugării români și îi înlocuiseră cu familiile lor, ce le aduceau din Orient, când intrau în egumenate. Lăsaseră chiar edificiile ctitoricești în dărâmare deplină. Adunau banii veniturilor pentru dânșii și pentru membrii familiilor lor. După ce se îmbogățeau îndestul, egumenii se întorceau în Orient, unde își agoniseau dregătorii mari bisericești, iar rudele lor deveneau bancheri în Constantinopol și prin alte orașe mari din Orient. Unii cu banii românești își trimiteau rudele la învățătură în școlile Europei și apoi din ei ajungeau demnitari mari în Turcia. Dar pentru România n‑au făcut nimic bun acești călugări fanarioți: nici o școală pentru cultura clerului și a poporului, nici un spital pentru bolnavi, nici un bărbat român cult format prin inițiativa și banii ce aveau la dispoziția lor, nici o carte română pentru cultura limbii, nici o instituție de binefacere, ba încă au lăsat în părăsire și pe acele testamentare ctitorești. În loc de bune, ne‑au lăsat numai rele: corupția moravurilor, împuținarea simțului religios în cler și popor, simonia, jaf în cler și popor, încât se revoltă conștiința, citind în scriitorii români de la începutul veacului acestuia despre corupția clerului fanariot adus aici de domnii fanarioți și protejat de ei și de Patriarhia de Constantinopol.

În acele timpuri de tristă memorie, Patriarhia, bazată pe domnii fanarioți, făcea felurite încălcări în sfera autocefaliei noastre bisericești, de exemplu, domnii puneau biruri grele pe țară, care sărăceau de tot pe locuitori, se făcea murmur mare, se revolta poporul, se făceau adunări mari de boieri și cler, se făceau hrisoave așa numite sobornicești pentru desființarea acelor biruri, se legau cu mari blesteme de către mitropoliți și episcopi, se citeau prin biserici și se proclamau anateme îngrozitoare contra celor ce ar mai îndrăzni a le introduce. Domnii fanarioți așteptau până se liniștea poporul, apoi se adresau la Patriarhie și dobândeau dezlegarea anatemei pusă de Biserica Română. Alte dăți mitropoliții țării în puterea dreptului canonic opreau unele căsătorii între rude de aproape. Cei interesați alergau la Patriarhie și izbuteau a‑și scoate de acolo învoire cu înjosirea demnității ierarhiei române. Un folos însă deși negativ au avut românii de la călugării fanarioți și de la amestecul lor în afacerile noastre bisericești: convingerea că românii nu trebuie să aștepte pentru țara lor nimic bun de la călugării străini, căci acești străini, deși ar fi început cu vreun bine, totdeauna au sfârșit cu rău pentru țara noastră. Românii trebuie să‑și facă bine lor și națiunii lor, ei înșiși prin propriile lor puteri, și pe tărâmul bisericesc - prin propriile puteri ale Bisericii naționale. Numai în ei și în Dumnezeu să conteze și nimic bun să nu aștepte de aiurea, ci mai vârtos să stea în poziție de apărare din toate părțile. Așa și făcură românii acum de mult timp”¹⁰.

„De la 1821 datează epoca renașterii noastre naționale politice și bisericești. Atunci s‑au depărtat din țara noastră cu domnii fanarioți și clerul fanariot. Biserica noastră este Biserica Ortodoxă Română, pe care providența divină acum de curând a făcut‑o Biserica unui Regat liber și independent - Regatul României.

Dacă ea în timpuri grele, de restriște și de întuneric a știut, împreună cu toată nația a‑și păstra și apăra autocefalia sa, cu atât mai vârtos va face aceasta astăzi, când s‑a făcut lumină mare, când națiunea, a căreia este această Biserică, vede în ea un scut mare de apărare în timpuri grele, un liman în vijeliile vieții și o călăuză sigură pe calea mântuirii.

Cu toate acestea, Patriarhia n‑a încetat din timp în timp a manifesta sub diferite forme părerea sa de rău că n‑a putut cuceri și supune această Biserică a națiunii române, puternică prin credință. Patriarhia a dezaprobat toate mișcările noastre de renaștere națională și le‑a combătut cu toate armele de care a crezut că poate dispune. Pentru mișcarea noastră națională de la 1848, Patriarhia a destituit și argosit pe Mitropolitul Neofit, pentru că s‑a pus în fruntea națiunii în acea mișcare. Țara era tulburată și îngrijită de existența sa politică și de aceea faptul a fost trecut cu vederea și considerat numai ca un expedient în luptele politice interne și externe. Când s‑a început mișcarea unionistă în România, Patriarhia a crezut că poate amenința pe mitropoliții români cu excomunicarea, dacă vor adera și ei la unire și vor coopera pentru realizarea ei. Mitropoliții însă, ca și în trecut, au continuat a coopera la realizarea acestui mare act național”¹¹.

„Sub domnitorul Cuza s‑au luat mănăstirile țării din mâna călugărilor fanarioți, act prin care s‑a șters ultima rămășiță a dominației fanariote, și s‑a dezrobit și redat țării, partea înstrăinată din moșiile și veniturile române spre a se întrebuința numai spre dezvoltarea și cultura națională. Patriarhia a dat alarmă mai în toată lumea, a pârât și nu încetează a se plânge pe la toate puterile contra unei închipuite nedreptăți ce i‑ar fi făcut România, dar în realitate, pentru un mare bine făcut României.

Când sub același domn, între alte legi pentru organizarea țării, s‑au făcut și câteva legi privitoare la Biserica română, aceste legi, în adevăr, n‑au găsit echo în inimile românilor și s‑au impus de guvernul domnitorului ca niște expediente politice, cum s‑a explicat lucrul pe urmă. În țară era însă murmur pentru dânsele. Patriarhia a protestat contra lor la domnitor, însă protestul a fost respins. Guvernul domnitorului a răspuns patriarhului, combătând amestecul lui în afacerile interne ale țării și Bisericii române”¹².

„Sub domnitorul Carol I, Legea organică bisericească făcută sub Cuza Vodă, și care deșteptase mare nemulțumire în țară, s‑a prefăcut, puindu‑se ca bază canoanele bisericești și uzurile tradiționale ale țării, ceea ce a mulțumit toate spiritele în țară. În ea se cuprinde modul alegerii mitropoliților și episcopilor, constituirea Sfântului Sinod și prerogativele lui în afacerile biericești, administrația eparhiilor, etc. După această lege se conduce Biserica noastră acum de zece ani aproape, și ea în sine nu este decât o continuare și aplicare a uzurilor anterioare.

Patriarhia până astăzi se face a nu ști nimic despre organizarea și poziția noastră bisericească și la toată ocazia favorabilă ne întâmpină cu pretențiile sale de amestec în administrarea noastră internă bisericească. În toate scrisorile sale către Mitropolitul primat al României și președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia întrebuințează titluri: «Prea Sfințite Mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstite exarh al plaiurilor și locțiitor al Cesareei Capadociei», titluri care cele mai multe la noi n‑au avut și nu au un sens sau vreo aplicație practică, afară doar numai intenția de a jigni simțul nostru național, neîntrebuințând titlurile noastre legale. Cu această ocazie, amintim și aceea că în prezent, țara noastră nu este o simplă regiune, ținut, ci «păzitul de Dumnezeu Regat al României».

Acesta este în scurt istoricul autocefaliei Bisericii Române, pe de o parte, avută și practicată de români neîntrerupt, ca o demnitate inerentă unei națiuni autonome și apărată cu zel și pietate de toate generațiile trecute în curgere de mule secole, pe de altă parte, combătută și îngânată de Patriarhia de Constantinopol, deși ea nu are în favoarea sa, decât poate unele cazuri regretabile din domnia fanarioților sau reminiscențe de pe atunci”¹³.

„Încheind acest capitol, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității statului român și al demnității națiunii române, declară sus și tare că Biserica Română Ortodoxă a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României și nici o autoritate bisericească străină nu are drept a ne impune ceva. Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu Biserica și cu Statul nostru în relații amicale. Astfel stăm și astfel vom sta cât va fi în noi o suflare și nimic nu ne va urni din această poziție.

Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia Bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne despărți de întregimea Bisericii Ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin, care le‑am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune Bisericii ortodoxe din toate țările. Noi recunoaștem în Patriarhia de Constantinopol un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcțiunea în toate chestiunile de interes general al întregii Biserici ortodoxe, în privința dogmelor, a disciplinei, a cultului. Patriarhia poate la trebuință a ne consulta și pe noi în asemenea materii; putem și noi în asemenea cazuri să o consultăm. Patriarhul este socotit la noi ca primul ierarh al Bisericii ortodoxe și mitropoliții noștri îl pomenesc la sfintele servicii, implorându‑i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viață îndelungată și povățuirea Bisericii pe calea cea dreaptă. Vom primi de la acest centru bisericesc cu dragoste chiar povățuiri spirituale de folos națiunii și Bisericii noastre. Dorim însă ca corespondența noastră bisericească să fie în formele obișnuite la noi și cerute de demnitatea reciprocă”¹⁴.

Cu privire la proveniența Sfântului Mir în Țările Române, în actul sinodal se arată că, uneori, sfințirea acestuia era săvârșită în Țările Române, la rugămintea domnitorilor, de patriarhii răsăriteni aflați în vizită aici împreună cu ierarhii români, alteori, Sfântul Mir era primit în dar de la patriarhii din Răsărit; uneori era primit de la Constantinopol, alteori de la Kiev. La caz de nevoie, mitropoliții îl adăugau cu untdelemn curat și îl sporeau¹⁵.

De asemenea, în legătură cu îndreptățirea Sfântului Sinod al Bisericii Române de a săvârși slujba de sfințire a Sfântului și Marelui Mir la București, se arată că „Biserica trebuie să fie depozitara tuturor mijloacelor pentru săvârșirea Sfintelor Taine, inclusiv a Sfântului Mir. A căuta acest mijloc de sfințire pe la Bisericile din alte țări ar însemna că acea Biserică nu posedă toată plenitudinea mijloacelor de mântuire și sfințire. Sfințirea Sfântului Mir este un atribut indispensabil pentru o Biserică autocefală. Fără acest atribut, acea Biserică este lipsită de unul din mijloacele principale spre mântuire - comunicarea Sfântului Duh.

În această convingere bazată pe canoane, pe istoria generală a Bisericii Ortodoxe și pe istoria Bisericii noastre, precum și pe însemnătatea dogmatică și pe exemplul altor Biserici autocefale, noi am decis a săvârși în România, în Biserica Catedrală a primei Mitropolii, sfințirea Mirului, după rânduiala stabilită întru aceasta de Biserică și după cum se face și la alte Biserici autocefale. Această decizie este nestrămutată pentru totdeauna până când va exista Biserica ortodoxă a națiunii române. Cât privește mustrarea ce ne face pentru acest act, Înalta Sa Sanctitate Patriarhul ecumenic, noi o privim cu simțul blândeții, cuvenită Bisericii noastre, ca membru al Bisericii Ortodoxe ecumenice”¹⁶.

Cu privire la celelalte acuze menționate în scrisoarea patriarhului ecumenic din 10 iulie 1882, se menționează că Sfântul Sinod al BOR nu are cunoștință despre ele¹⁷.

La 13 decembrie 1882, mitropolitul primat a trimis acest document ministrului de externe al României, Dimitrie A. Sturdza, rugându‑l pentru traducerea în limba franceză¹⁸.

Actul sinodal menționat a fost trimis ulterior Patriarhului ecumenic Ioachim al III‑lea, prin Ministerul de Externe al României, la data de 1 februarie 1883. Era însoțit și de o adresă a Mitropolitului primat Calinic Miclescu. Acesta explica motivul întârzierii trimiterii actului sinodal (convocarea sesiunii de toamnă a Sfântului Sinod în luna octombrie 1882), menționând apoi că scrisoarea patriarhului i‑a făcut o impresie foarte dureroasă: „Biserica noastră, Înaltpreasfinte, primește fără nici o supărare, din contră, cu multă mulțumire și cu adâncă recunoștință, orice luare aminte frățească ce i‑ar adresa orice Biserică ortodoxă, căreia i s‑ar părea că Biserica noastră a greșit întru ceva, când acea luare aminte se face într‑un spirit adevărat frățesc și creștinesc, cu dragostea aceea ce o descrie Marele Apostol al națiunilor. Când însă vedem că, înainte de a ni se cere pe cale frățească cuvenitele explicații, ni se fac mustrări foarte aspre și încă cu totul nedrepte și contrare atât spiritului cum și literei Sfintei Scripturi și mai ales îndemnului ce ni‑l dă Sfântul Apostol Petru, de a păstori turma lui Hristos «nu ca și cum am stăpâni peste cler, ci făcându‑ne exemplu turmei» - înțelegeți Înalt Preasfinte că nu putem decât a simți o adâncă mâhnire”¹⁹.

Menționa, de asemenea, că membrii Sfântului Sinod al Bisericii Române „au privit acele mustrări cu toată blândețea, căci toți suntem animați de dorința de a vedea dominând cea mai perfectă pace și armonie între Bisericile ortodoxe mai cu seamă astăzi, când în toate părțile vedem inamici puternici ridicându‑se în contra creștinismului în genere și special în contra Ortodoxiei”. Mitropolitul se semna cu titulatura: „Calinic, Arhiepiscop, Mitropolit al Ungrovlahiei și Primat al României”²⁰.

După ce a primit acest document al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul ecumenic n‑a mai răspuns părții românești.

La 5/17 aprilie 1883, ministrul plenipotențiar al României la Constantinopol, Petre Mavrogheni, trimitea o adresă ministrului de externe al României, Dimitrie A. Sturdza, în care îl informa despre faptul că patriarhul „s‑a ținut, parcă într‑adins, în cea mai completă rezervă în această privire”²¹.

Recunoașterea la nivel internațional a independenței de stat a României (1878) după mai bine de patru sute de ani de suzeranitate turcească și ridicarea României la rang de Regat (1881) au constituit două argumente importante pentru Patriarhia Ecumenică în demersurile de recunoaștere ulterioară a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, așa cum a procedat și în cazul Bisericii Greciei²² și a Bisericii Serbiei²³. În cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s‑a conturat, de asemenea, în anii 80, ideea necesității îndeplinirii condițiilor formale pentru recunoașterea autocefaliei din partea Patriarhiei Ecumenice.

Fondurile documentare inedite identificate în Arhiva Ministerului de Externe al României evidențiază o amplă corespondență diplomatică între Ministerul de Externe, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din România și Patriarhia Ecumenică, care a avut loc în perioada decembrie 1883 - aprilie 1885, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice, prin intermediul Legației Române din Constantinopol și cu informarea permanentă a Sfântului Sinod al Bisericii noastre pe această temă, și care a dus, în cele din urmă, la acordarea Tomosului patriarhal de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, la 25 aprilie 1885, din partea Patriarhiei Ecumenice.