155 de ani de la moartea lui Eftimie Murgu, „apostolul național-român”

Se împlinesc astăzi, 12 mai, 155 de ani de la moartea lui Eftimie Murgu (1805-1870), una dintre figurile emblematice ale Revoluției de la 1848, o personalitate a istoriei naționale care pare azi intrată într-un nemeritat con de umbră. Ca atare, se resimte nevoia de a rememora chipul luminos și faptele glorioase ale acestui om al secolului al XIX-lea, deopotrivă idealist și luptător neobosit pentru drepturile românilor din Banat și nu numai.

Am utilizat în conturarea perso­na­li­tății lui Eftimie Murgu ca sursă principală a documentării noastre lucrarea monografică apărută sub egida Academiei Române, în 1937, și semnată de G. Bogdan-Duică, dar și câteva articole ale presei interbelice în care acesta era evocat în contexte diferite.

Schiță biografică

Eftimie Murgu s-a născut în satul Rudăria (azi comuna Eftimie Murgu), în 28 decembrie 1805, fiind primul din cei patru copii ai unei familii înstărite, tatăl, Simeon Murgu, fiind ofițer în regimentele de graniță. Eftimie avea să se bucure, astfel, de privilegiul unei educații alese, care începe în satul natal și, apoi, la Caransebeș. În 1826, pleacă la Seghedin, unde urmează un curs de filosofie, iar mai apoi, din 1827 și până în 1830, studiază dreptul la Pesta, Ungaria, pentru ca, într-un final, în 1834, să devină doctor în drept al aceleiași universități din Pesta. Urmează două decenii în care Eftimie Murgu este semănător al ideilor generoase ale drepturilor și libertăților românilor și apoi revoluționar activ pentru împlinirea idealurilor pe care le propagase, în anii 1830-1840, în întreg spațiul românesc.

În primul deceniu, îl aflăm pe Eftimie Murgu mergând și promovând ideile iluministe spre folosul națiunii române, fiind asemănat cu un apostol. Iese în evidență în 1830, când scrie o lucrare în care combate teza unui fost magistrat sârb, Sava Tokolyi, care neagă latinitatea românilor. Această polemică are și o parte bună, după cum apreciază G. Bogdan-Duică: „Grație discuțiunilor desvoltate dela Petru Maior până la Eftimie Murgu, părerea că Românii sunt romani se răspândea”.

La 1833, Eftimie Murgu este invitat să predea la Iași. Aici, el intră sub protecția Mitropolitului Veniamin Costachi, care îl susține și îl apără uneori în fața unor invidii locale ori chiar față de reproșurile lui Mihail Sturdza, domnul țării, nemulțumit de apropierea profesorului bănățean de cercurile opoziției domnești. Printre elevii de la Iași se numărau Ion Ionescu de la Brad, Vasile Popescu (ulterior ierarh al Bisericii sub numele de Filaret Scriban). În 1836, Eftimie Murgu demisionează de la Academia Mihăileană și pleacă la București, însoțit de unul dintre discipolii săi, Neofit Scriban, un mare nume al clerului român din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Devine profesor la Colegiul „Sfântul Sava” şi oferă în privat, totodată, lecții de filosofie lui Nicolae Bălcescu și C. A. Rosetti. La 1840, alături de Jean Vaillant și Dimitrie Filipescu, participă la un complot revoluționar împotriva domnului, astfel că este expulzat din Țara Românească și revine în Banat, unde este arestat, apoi eliberat. Revoluționarii nu erau pe placul autorităților imperiale. Șederea sa în Moldova și Țara Românească și influența sa asupra viitorilor lideri ai revoluției de aici se vor reflecta mai târziu în acțiunile acestora, în vremea Revoluției de la 1848.

Revenit în Banat, Eftimie Murgu este considerat un pericol, autoritățile îl văd ca pe omul care dorește unirea tuturor românilor. Anii 1844-1849 au reprezentat apogeul popularității sale, căci era, scrie G. Bogdan-Duică în lucrarea amintită anterior, „zeul românilor, bărbatul pe care poporul îl ducea, cu caretă cu tot, ca trezi pe umeri; şi-l adora pe omul erudit şi devotat oarecând, ca puţini alții, cătră poporul său”.

Militant pentru emanciparea Bisericii Ortodoxe a românilor din Banat și Transilvania

Unul dintre aspectele cele mai însemnate ale luptei revoluționare a lui Eftimie Murgu a fost legat de emanciparea Bisericii Ortodoxe a românilor față de Mitropolia de la Carloviț. La acea vreme, din 2.400 de parohii ortodoxe, 1.734 erau românești, iar restul erau sârbești, dar Mitropolia de la Carloviţ era condusă de sârbi, care aveau preponderența. Desigur, românii ortodocși din Banat și Ardeal, precum și pretențiile lor nu erau agreate de ierarhii sârbi. Unul dintre prietenii lui Eftimie Murgu, Damaschin Bojincă, fusese la Carloviţ, la Mitropolitul Stratimirovici, pentru a-l ruga să-l primească la călugărie. Mitropolitul i-a răspuns: `Văd eu care-i scopul tău; dar îţi spun că-n clerul meu niciodată nu voiu suferi Vlahi trecuți prin atâtea științe prin câte ai trecut tu...”.

Oricum ar fi, starea aceasta de fapt era încurajată și agreată și de autoritățile imperiale. Din această perspectivă, în momentul în care Revoluția de la 1848 se manifestă în întreg imperiul, în Banat, Murgu devine liderul incontestabil al revoluționarilor de aici. El adresează numeroase memorii autorităților în care afirmă, alături de romanitatea românilor, necesitatea ca românii să-și obțină drepturile politice și religioase firești, pe care imperiul le călcase mereu în picioare. Pe linia aceasta a revendicărilor bisericești, importantă a fost adunarea de la Lugoj, din 15/27 iunie 1848. Aici, după cum aprecia peste ani Eftimie Murgu, se produsese o premieră: „Nu cu mai mult de-o sută de ani credincioşii ortodocși-orientali discutaseră în public chestiunea bisericii; acum față de dreptul pumnului exercitat de străini, chestia de drept era limpede ca lumina soarelui; de vorbă multă n-a fost nevoie; voinţa colectivă-ortodoxă se exprimă precis: ea declară că nu recunoaște, precum nici înainte nu recunoscuse, hierarhia străină” (vezi lucrarea lui G. Bogdan-Duică).

Adunarea aceasta a fost importantă pentru că a arătat public, clar și răspicat, programul românilor în domeniul acesta, iar prezența în număr mare a poporului a subliniat susținerea uriașă pentru acest deziderat. În ultimele luni ale revoluției, Eftimie Murgu alături de Nicolae Bălcescu au încercat, tardiv, să medieze între Avram Iancu și L. Kossuth. Se cuvine făcută și mențiunea conlucrării din acei ani dintre E. Murgu și cel mai mare și iubit ierarh al transilvănenilor, Andrei Șaguna.

După revoluție... ultimii ani

Odată înfrântă revoluția în 1849, Eftimie Murgu este arestat și eliberat în 1853. Din acel moment și până în 1861 el nu a mai activat politic. Pentru scurt timp, se întoarce după ce a fost ales ca deputat în 1861, iar după 1865 se retrage din viața publică. A murit la 12 mai 1870 în casa sa de la Budapesta și a fost îngropat două zile mai târziu. Vestea morții sale, după cum remarcă G. Bogdan-Duică, a trecut aproape neobservată în ziarele din țară: „Numai Federaţiunea şi-a adus aminte că, până la 1850, răposatul fusese «apostolul» naţional-român”.

Într-un studiu publicat în „Analele Banatului”, în 1981, muzeograful Vasile Cica a relatat cum fiica unuia dintre oamenii mar­canți ai Lugojului interbelic i-a povestit contextul în care osemintele lui Eftimie Murgu au fost aduse de la Budapesta în țară, în anul 1932, iar personalitatea sa a fost onorată de întreaga Românie: guvernul maghiar a decis să fie desființat cimitirul unde fusese depus revoluționarul, în 1870, iar primarul orașului Lugoj a trimis pe Alexandru Vasile, notar la primărie, la Budapesta, și care, ajuns acolo, a oferit o sumă de bani celor care se îngrijeau de acel loc, afirmând că osemintele erau ale unui om simplu, o rudă a sa și nu marea personalitate a revoluției pa­șop­tiste din Banat. Cu alte cuvinte, scrie autorul citat mai sus, „Al. Vasile l-a furat pe Murgu și l-a adus la Lugoj, unde au urmat festivitățile”.