Arhimandritul Iachint Unciuleac, părinte duhovnicesc în vremuri de grea încercare

Omagierea la 100 de ani de la naștere a părintelui Iachint Unciuleac, stareț și duhovnic al Mănăstirii Putna, ne amintește de ultimele decenii ale regimului socialist în forma radicală a comunismului ateu din țara noastră, când secularizarea forțată a ro­mânilor se făcea propagandistic prin școală, în mod deosebit, când ideologizarea științei ca opo­nentă a religiei dădea măsura progresului pentru formarea „omului nou”, iar axiologia ca teorie a valorilor morale era orientată spre orizontalitatea existenței, cu iluzia realizării unei societăți multilateral dezvoltate, spre orizontul încețoșat al unui comunitarism egalitarist îndepărtat, fără repere existențiale precum valorile creștine perene, considerate de altfel a fi perimate și retrograde.

În perioada adolescenței noastre, a majorității tinerilor care eram crescuți în familii tradiționale, fundamentate pe valori creștine, răspunsurile la întrebările existențiale care ne frământau și pe care școala și întreaga structură socială ni le oferea, duceau adesea într-o zonă confuză și zdruncinătoare conștiința fragedă în căutare de sens și de conținut existențial. Iată de ce contactul cu preoții de la parohii (mai ales prin venirea la spovedit), participarea regulată duminica la biserică (ascultare de părinți și deprindere în formare), dar și întâlnirile cu duhovnici îmbunătățiți de la mănăstiri erau adevărate raze de lumină și oaze de respirație duhovnicească care încălzeau și răcoreau sufletele unor tineri ce făceau parte, totuși, dintr-o lume creștină.

În țara noastră, viețuită de un popor plămădit din aluatul Evangheliei care a dospit vreme de un mileniu frământătura etnică daco-romană cu nuanțe migratoare efemere, bisericile și mănăstirile țineau aprinsă flacăra credinței în Hristos și răspândeau în popor mireasma Duhului Sfânt cu roadele Sale binefăcătoare și nepieritoare: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Galateni 5, 22-23). Evlavia și omenia au fost și au rămas nestinse valori ale poporului român, oricâte valuri migratoare de concepții aiuritoare și păgubitoare pentru suflet au trecut pe aici și vor trece. Hristos-Domnul, Stăpânul asumat al plaiurilor mioritice, Își alege slujitori și păstori jertfelnici care să ocrotească poporul cel numit cu numele Său, de lupii răpitori care caută să-i vâneze sufletele. Din loc în loc, din zonă în zonă, în fiecare generație de români, dar mai ales în vremuri de restriște pentru neam și țară, s-au ridicat părinți duhovnicești de ținută profetică şi au luminat, au hrănit sufletește și au încurajat vitejește poporul atât în vremuri de război, dar și în lupta cea duhovnicească cu forțele întunericului dinăuntru și din afară. Deviza lor era aceea de a păstra în popor flacăra nestinsă a minții luminate prin dreaptă credință sau dreaptă slăvire adusă lui Dumnezeu - ortodoxia, și țarina curată a sufletelor în care să crească roadele Duhului Sfânt prin bunătate și iubire întru comuniune frățească - ortopraxia.

Adevărați profeți ai Legii celei Noi a Împăratului slavei-Hristos s-au ridicat printre noi în vremurile premergătoare celor de apoi, înțelenite de buruieni și împotmolite în noroi. Făclii ale Rugului Aprins, sfinți ai închisorilor comuniste, mărturisitori luminați ai Evangheliei iubirii dublați de intelectualitatea profană, pentru a spulbera mitul scientismului filozofard, erau susținuți pe aripile Duhului de părinți duhov­nicești care ardeau din loc în loc ca niște torțe vii din untdelemnul iubirii harice, pentru ca noi, cei plăpânzi și vulnerabili, „duhul să nu-l stingem și prorociile să nu le disprețuim” (1 Tesaloniceni 5, 19-20). Așa au fost Părinții vremurilor noastre precum: Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Boca, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Iachint Unciuleac și mulți alții, mai mult sau mai puțin cunoscuți sau mediatizați, toți fiind în ascultare deplină și în comuniune desăvârșită cu ierarhii Bisericii noastre, ei înșiși provenind din cinul monahal și fiind la bază ucenici ai marilor duhovnici. Fiecare zonă a pământului românesc avea câte o mănăstire în care ardea o astfel de flacără a harului Duhului Sfânt al lui Hristos Iisus, Lumina lumii și Îndumnezeietorul omului.

Ținutul Bucovinei, sfâșiat statal prin raptul bolșevicilor atei ca și cel al Moldovei Mari, a avut un astfel de făclier al Luminii dreptății și iubirii în persoana părintelui stareț al Putnei, Iachint Unciuleac. A fost un părinte duhovnicesc providențial al Bucovinei și al întregii țări, în vremuri de restriște pentru spiritualitatea nea­mului românesc și pentru tot poporul greu încercat. A primit responsabilitatea de stareț al ctitoriei necropolă a Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt într-o vreme în care monahii și monahiile din România, atâția câți au mai rămas și câți s-au mai putut întoarce în mănăstiri după decretul nemilos din 1959, cu greu mai puteau face față nevoilor de restaurare materială și spirituală, nevoilor de întreținere și de menținere a unui climat de pace cu autoritățile neprietenoase, dar și „asaltului” de pelerini, cei mai mulți având nevoie ei înșiși de un sfat, de o întărire, de o mângâiere și o încurajare pe drumul anevoios al crucii vieții. Dar în mod constant, din rodul lucrării lor și din darurile primite ca jertfă, monahii și monahiile mănăstirilor noastre ofereau o masă caldă credincioșilor, nu puțini, care participau împreună cu ei la Sfânta Liturghie, iar Putna starețului Iachint era în fruntea tuturor, în mod pilduitor.

Îmi amintesc de anii copilăriei și ai adolescenței, când unii dascăli de școală românească organizau excursii cu elevii pe la obiectivele istorice din județ, cum în mod țintit eram duși să vizităm mănăstirile voievodale bine cunoscute, iar la Mănăstirea Putna aveam parte de o adevărată lecție de istorie, de patriotism, dar și de inițiere în tainele credinței creștine străbune. Părintele Iachint, el însuși un înțelept vorbitor, avea câțiva ucenici care făceau prin ghidajul lor o adevărată școală de românism adânc ancorat în creștinism, în vremea aceea. Dar, mai presus de toate, starețul Iachint era un rugător smerit pentru neamul românesc și un duhovnic iscusit pentru fiii poporului său. Părintele stareț Melchisedec Velnic, în volumul omagial pe care i l-a închinat la centenarul nașterii sale, îl portretizează astfel: „Părintele Iachint a fost un dar de la Dumnezeu pentru mulți oameni care l-au cunoscut. Monahi și monahii, bărbați și femei, vârstnici și copii, clerici de mir și din cinul monahal, intelectuali și oameni fără știință de carte, demnitari și oameni simpli, bogați și săraci - pentru fiecare a avut un loc în inima sa plină de dragoste, pentru fiecare a avut un cuvânt de folos, spre mângâiere și orientare în viață, pentru fiecare a avut un suspin ca o rugăciune. Un om al lui Dumnezeu, crescut în credință de mic, și-a sporit credința în întâlnirile cu marii părinți duhovnicești ai vremii sale, dintre care unii au fost deja canonizați. Dar cel mai profund, credința sa a crescut și s-a înmulțit ca o vie adăpată de apele răcoritoare ale Duhului Sfânt în cuptorul duhovnicesc al Mănăstirii Putna. Aici l-a adus Dumnezeu și aici a viețuit, împlinind nevoința specifică acestei mănăstiri: a duce mai departe lucrarea Maicii Domnului, lucrarea Sfântului Ștefan cel Mare, lucrarea generațiilor de viețuitori din cele cinci secole de existență a mănăstirii. A fost un ascultător de voia lui Dumnezeu și a pus smerenia piatră de temelie a fiecărei zi din viața monahală. Așa i-a fost și trecerea din această viață, ca o plinire smerită a ascultării de o viață - o viață de om închinată lui Hristos și slujirii semenilor. Părintele Iachint spunea adesea acest cuvânt: «Suferința este dată celor aleși». Deci, suferința nu este dată oricui. Către sfârșitul vieții sale a avut mult de suferit, dar suferința l-a încununat” („Părintele Iachint Unciuleac. Stareț și duhovnic - 100 de ani de la naștere”, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2024, p. 6)

Actualul stareț al Putnei, cel căruia, cu binecuvântare, i-a predat ștafeta bătrânul Iachint în anul 1993, a reușit să ridice ștacheta Mănăstirii Putna la un nivel multidimensional, spre bucuria duhovnicească a înaintașului său trecut în Împărăția cerurilor. Astfel, pe plan duhovnicesc, Mănăstirea Putna este o pepinieră a roadelor Duhului Sfânt care cresc aici prin lucrarea părinților și prin evlavia credincioșilor ce sporesc duhovnicește venind la mănăstire; pe plan administrativ-gospodăresc, mănăstirea arată impecabil și este mai frumoasă ca oricând; pe plan misionar-cultural, putem spune că la Putna lui Ștefan cel Mare este o adevărată academie a spiritualității și culturii românești.

Cinstindu-l pe vrednicul de pomenire înaintaș întru slujirea jertfelnică a Mănăstirii Putna, părintele Iachint Unciuleac, adresăm urmașilor săi urarea, întru smerenie și admirație, de a menține la cea mai înaltă cotă lucrarea duhovnicească și misionar-culturală la care se află acum, spre slava lui Dumnezeu și spre propășirea neamului românesc creștin dreptslăvitor.