Catedrala Națională - recunoștință, împăcare, înviere

Din compoziția noii icoane „Soborul Sfinților Români” în chip inspirat nu lipsește trimiterea la Catedrala Națională. Turle și cruci apar pe fundalul de sus al imaginii, în corespondență cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României și al Catedralei, înfățișat în mijlocul cetei de sfinți naționali, ținând în dreapta sa o cruce înaltă, zveltă, parcă dimensionată după măsura jertfei și a răbdării poporului român de-a lungul veacurilor sale de creștinism. Un detaliu de reținut ar mai fi că, după săvârșirea procesiunii cu Cinstitul Cap al Apostolului la șantierul viitoarei Catedrale (24 octombrie 2011), înconjurându-se amplasamentul lăcașului în stadiul de atunci, Patriarhul României reda cu bucurie și speranță în fața credincioșilor remarca dintr-o predică anterioară (poate rămasă neconsemnată în presa bisericească) a Arhiereului-vicar Iustin Sigheteanul de la Maramureș, anume că de acum nimic nu va mai împiedica înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului!

Iată, s-a scurs un deceniu și jumătate și, din mila și spre slava lui Dumnezeu și a sfinților Săi, crezul acela s-a împlinit treptat, fiind dată trecutului teama neizbânzii de un veac și jumătate. „Capul Sfântului Apostol Andrei a gândit - adică a inspirat - Catedrala, iar mâna lui ne-a ajutat să o ridicăm și să sfințim Altarul”, spunea cu recunoștință Preafericitul Părinte Patriarh Daniel mai târziu, în toamna anului 2018. Așadar, ca o taină la „plinirea vremii”, după cum am văzut în anul Centenarului Marii Uniri și suntem martori acum, în 2025, Catedrala se constituie într-o însemnată pecete a unității națiunii la vremea îndoitului ei centenar - civil și bisericesc-patriarhal -, plinind galeria spirituală și identitară a poporului român.

Doi versanți ai Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române

Proclamarea canonizării celor 16 noi sfinți români și deschiderea Catedralei Naționale pentru slujirea permanentă sunt cei doi versanți ai Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române, spre care cu toții ar trebui să privim cu adâncă admirație, recu­noștință și bucurie pentru jertfa înaintașilor, prezenta izbândă fiind ca o slavă a generațiilor trecute și prezente, a Ortodoxiei românești și a națiunii în ansamblu.

Dacă Biserica noastră a reușit, totuși, să facă primele canonizări și proclamări în cumplit de aspra vreme a anilor 1950-1955, „să­mânța” Catedralei, bine păstrată în glia conștiinței eclesiale de decenii, nici gând să fi putut răsări pe atunci. Desigur, cu totul de apreciat este că înaintașii au făcut tot ce le-a stat în putință. Dacă nu Catedrala, au clădit Istoria unui ideal (Nicolae Șt. Noica), ceea ce înnobilează proiectul de astăzi și îi sporește unicitatea: o bazilică nouă, deosebit de trainică, splendidă și în același timp cu un amplu trecut. O adevărată minune! Este deodată monumentală și monument istoric în virtutea ideii și a zbaterilor de a o înălța timp de un veac și jumătate. Sărbătorirea sutei de ani n-ar fi avut aceeași valoare și bucurie fără dăruirea Catedralei Naționale a României - Un dar pentru eternitate - Bisericii, poporului, țării, Ortodoxiei, patrimoniului național și universal. Iar acum, mai bine ca niciodată! O dată, că biserica cea dintâi a românilor a beneficiat de vârful ca­lității și tehnologiei în construcții, că estetic se distinge prin zveltețea exteriorului și, interior, prin dimensiunea și arta picturii în mozaic, iar a doua, că suntem o Biserică autocefală de sorginte apostolică, cu cea mai recentă catedrală din Ortodoxie, realitate ce poate însemna o speranță de vitalitate spirituală, o vibrație de înnoire duhovnicească în lumea secularizată a prezentului.

Poți avea uimirea să o zărești din multe locuri ale orașului

Împlinirea, mulțumirea și bucuria momentului sunt mari, sfinte și, nădăjduim, netrecătoare! Clopotele Catedralei Mântuirii Neamului vor primeni văzduhul Bucureștilor. Acordați cu ele, mulți vom rezona prin închinarea „în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh“, amintindu-ne de ajutorul Preasfintei Treimi - Dumnezeul nostru, de Maica Sa și de toți sfinții, de mucenicii, cuvioșii, mărturisitorii și eroii români, de ctitori și de tot binecredinciosul creștin care-a dorit-o. Zidirea-i falnică lansează pe verticală, spre ceruri, și poți avea uimirea să o zărești din multe locuri ale orașului și chiar de pe câmpurile județelor limitrofe, unind în cruce cu linia orizontului pământul cu bolta cerească. Inclusiv prin arhitectură, Biserica cheamă umanul, lumea în suirea spre Dumnezeu, și nu la dilatarea terestră.

Ce a însemnat înălțarea Catedralei și toate celelalte lucrări care-i vor împlini în continuare desăvârșirea frumuseții înlăuntru și-n împrejurimi, cel mai bine cunoaște Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, alături de toți specialiștii și ostenitorii implicați activ de-a lungul timpului, în frunte cu părintele consilier patriarhal Nicolae Crângașu, de 15 ani martor permanent al vastului șantier bisericesc din Calea 13 Septembrie 4-60. De asemenea, au înțeles bine jertfa purtării unei astfel de cruci toți slujitorii Sfintelor Altare care s-au îngrijit dezinteresat de zidirea din temelii a unui nou lăcaș ori de restaurarea temeinică a unei biserici monumentale.

Peste o vreme, toți se vor lăuda cu un asemenea edificiu arhitectonic

Sperăm ca mulți dintre frații români care au contestat zidirea Catedralei Naționale a României și încă o mai fac să se lase, totuși, pătrunși la inimă (cf. Deuteronomul 10, 16) și, peste o vreme, să se laude măcar cu așa edificiu arhitectonic (dacă nu și spiritual), de pildă, atunci când își vor plimba prietenii din alte zări prin București și vor putea admira capitala țării la alt și de la alt nivel. Cu un picur de dorință din partea omului, de Sus se lucrează permanent. Dumnezeu așteaptă să-l ridice în sublimul Său pe fiecare oricând și din orice cădere. Numai o clipă să-și zică precum acel tată îndurerat din Evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 4). „Cred ca să înțeleg”, a spus Fericitul Augustin, iar Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, preluând din marele Maxim Mărturisitorul, a numit credința „un risc al rațiunii”, în cel mai bun sens cu putință.

Odată cu deschiderea publică a Catedralei, sesizarea valorii, măreției și frumuseții va covârși rațiunea unora dintre aceia mai rezervați pe parcursul lucrărilor, dar care acum deschizându-i ușa, trecându-i pragul și punând piciorul înlăuntrul ei, își vor zice-n sinea lor, având ceva din uimirea și bucuria Sfântului Apostol Toma, pe când mâna din coasta Învățătorului îi confirma realitatea: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Însemnul regal cu Crucea „Trecerea Dunării” a revenit pe creștetul acvilei din stema României

Crucea, tocmai prin adâncul ei, dă altitudine spirituală, precum vulturul ce simbolizează înălțimea înțelesurilor Evangheliei după Ioan. Nu numai bisericile se construiesc „sub semnul ei” și o păstrează și arată pe cupole cât dăinuie, ci și națiunile creștine în ansamblul lor, așa cum este și cea română aflată „sub semnul Crucii” cântat în Imnul de stat - „Preoți cu crucea-n frunte […]” - și întreit arătat în heraldica stemei României, după cum observa o vie personalitate creștină, regretatul Costion Nicolescu († iunie 2025): „Cu voia lui Dumnezeu, mai mult decât a oamenilor, se pot petrece lucruri minunate [...] Creația toată este structurată de Cruce. [...] Ea este prezentă mai fățiș sau mai discret, aflându-se la temelia oricărei arhitecturi lumești. Tocmai această structurare dă rezistență și persistență oricărei construcții. Atât materiale, cât și, mai apoi și mai ales, spirituale, după cum s-a văzut în istorie. Crucea este atât de generală Creației, încât ar trebui să poată transcende, măcar în parte, orice cadre confesionale [!]”. Așadar, Crucea este „apărătoare Universului”, iar ceea ce spune teologul amintit, arta eclesială redă prin imaginea globului pământesc expus larg privirii, sub măreția crucii din vârful iconostasului sau catapetesmei unor lăcașuri. Globus cruciger este atât simbol creștin, cât și însemn regal pentru mai multe monarhii europene, apărând inclusiv pe Coroana României de la 1881, turnată, după cum se știe, din oțelul unui tun capturat de români în bătăliile Războiului de Independență, eveniment după care a și început istoria „unei Catedrale române în Capitala țării”. Această coroană a noastră, plină de „simplitate și sobrietate”, după cum și-a dorit-o însuși Suveranul, a fost lucrată de soldații-meseriași și elevii Arsenalului Armatei ce se găsea atunci pe locul binecuvântatei și îndelung așteptatei biserici de astăzi. Începând din anul 2016, însemnul regal cu Crucea „Trecerea Dunării” a revenit pe creștetul acvilei din stema României.

Iată cum descrie unul dintre noii sfinți din ceata Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, integrarea sau metabolizarea Crucii în viața omului evlavios: „Crucea e pomenită în fiecare zi, e invocată de creștini ca ajutor la începutul fiecărei fapte și ca apărătoare de orice necaz, e un semn de putere cu care se însemnează pe ei înșiși și însemnează toate lucrurile pe care le folosesc. Ea e așezată pe turnurile bisericilor care au în ele pe Hristos cel înviat, pe vârfurile caselor, la marginea și la răspântiile drumurilor. Niciodată nu se pomenește Dumnezeu sau Iisus Hristos fără a se face semnul Crucii. Crucea trebuie arătată și înălțată ca semn al biruinței lui Hristos împotriva păcatului, a răului și a morții. […] Crucea nu e un capitol de teologie, fie el oricât de important, ci e prezentă pretutindeni în cultul public, în rugăciunea particulară și în viața creștinilor. Ea îi însoțește întotdeauna în tot locul. Ea are o importanță universală, ca și învierea, amândouă aflându-se ­într-o îmbinare indisolubilă. […] Înălțarea ei la 14 septembrie, adică la începutul anului bisericesc, îndată după sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, vrea să arate că iconomia mântuitoare a lui Hristos, care se retrăiește în ­cursul anului bisericesc, începe cu Nașterea Maicii Domnului și stă întreagă sub semnul înălțat al Crucii lui Hristos”.

„Sub semnul Crucii”, sub pavăza Crucii care este armă, ­înainte de toate împotriva singurului dușman cu adevărat al omului (diavolul/dezbinătorul), cu smerenie și nădejde, iar nu cu triumfalism și siguranță seculară, întotdeauna se va birui. Ca și atunci: In hoc signo vinces!

„Semn de speranță şi de lumină pentru viața creștină de zi cu zi”

Tocmai la această revelare a puterii Sfintei Cruci în istoria creștinismului făcând referire delegatul Patriarhului României, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, spunea în 8 aprilie 2025 cu ocazia „încoronării” Catedralei, a așezării crucii pe turla mare: „După 1.700 de ani, această cruce, care este în fața ochilor noștri, se înalță pe cerul Capitalei ca un semn de speranță, de lumină pentru viața creștină de zi cu zi”. Exact cu aceste valori înscrise în suflet rămâne să ducem „lupta cea bună” (2 Timotei 4, 7) într-un sperat cotidian firesc. Marea zi - Duminică, 26 octombrie 2025 - este deja nădejde în împlinire. Într-o unitate cât mai largă și netrecătoare să trăim profund bucuria sfințirii și deschiderii permanente a noii Catedrale Naționale a ­României creștine!

Aniversarea Sinodului I Ecumenic în anul 2025, între altele, ne trimite cu gândul la un moment însemnat legat de acest sobor și, peste timp, de Catedrala închinată la București Înălțării și celui Întâi chemat dintre Apostoli, care i-a spus fratelui său: „Am găsit pe Mesia” (Ioan 1, 41). Evenimentul descoperirii Lemnului Sfintei Cruci (325/326), survenit la trei secole după Înălțarea Domnului la cer, rămâne emblematic pentru istoria duhovnicească a creștinismului. Săpăturile arheologice începute înainte sau chiar în timpul lucrărilor sinodului (mai-iulie 325), sub auspiciile Sfântului Constantin cel Mare și prin grija mamei sale, Sfânta Împărăteasă Elena, la scurtă vreme au fost încununate de găsirea și confirmarea minunată a crucii originale pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Vreme de un deceniu avea să se edifice complexul bazilical pe locurile Pătimirilor și al Învierii, ca în zilele de 13 și 14 septembrie 335 să aibă loc sfințirea Bisericii „Martyrium/ Ad Crucem” care cuprinde locul Golgotei, „Anastasis”, care include Sfântul Mormânt și Înălțarea Sfintei Cruci înaintea poporului.

„Calea 13 Septembrie”, zi a calendarului însemnată cu Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci

Îndrăznind o asemănare, cred că am avea mult de meditat. Poate că deloc întâmplător marea biserică ce ni se va dărui curând, ce se va sfinți în an jubiliar al „Sfântului și Marelui Sinod de la Niceea” și al Patriarhiei Române, după nenumărate pătimiri și peregrinări prin vremuri și prin cetate, a fost să se statornicească în Calea 13 Septembrie, zi a calendarului însemnată cu Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci și Târnosirea Bisericii Învierii din Ierusalim. Poporul binecredincios, în văzul căruia Episcopul Macarie al Ierusalimului a ridicat Crucea acum 17 veacuri, a strigat: Doamne, miluiește! Această rugăciune, cea mai frecventă și mai simplă a Bisericii, care deschide cerurile milei dumnezeiești, să o continuăm vie și înmulțită în cuget și-n simțiri, „de șaptezeci de ori câte șapte” (la nesfârșit, cf. Matei 18, 22), după cum vedem în rânduiala liturgică a Utreniei din fiecare 14 septembrie.

Aflarea Crucii Mântuitorului din măruntaiele pământului a dus la zidirea Bisericii Sfântului Mormânt sau a Sfintei Învieri. Întocmai să ne rânduiască Dumnezeu și nouă, cât mai multora dintre români, să viem du­hovnicește, să descoperim, întru nespusă bucurie și adâncă recunoștință clipa de slavă, acest bine istoric: splendoarea împlinirii unui ideal de-un veac și jumătate, dar și inițiativa, energia, îndelunga-răbdare, anduranța, truda, priceperea, statornicia, întreaga jertfă știută și neștiută a tuturor înaintașilor și a ctitorilor contemporani, în frunte cu Patriarhul României de astăzi. În lumina acestei mari izbânzi, să rămânem și mai smeriți și întăriți în credință, având gândul la cuvântul unui profund și smerit teolog următor al Sfinților Părinți, astăzi - Părintele profesor Ioan Caraza -, urcat la Domnul în acest an centenar al Patriarhiei Române: „Tăria Luminii se păstrează sub cruce și în iubirea de vrăjmași, pe care întunericul din lume nu o poate cuprinde!”.