Constantin Brâncoveanu, domn creștin și sfânt român

Ca în fiecare an, la 16 august cinstim, cu evlavie și dreaptă mărire, jertfa pentru credință și neam a Sfinților Martiri Brâncoveni. Cel care afirma: „Sunt Constantin creștinul ce-am fost Domn românesc”, alături de cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache, a rămas definitiv în sufletul și credința românilor drept un reper spiritual fundamental. Lor li se alătură, în chip fericit, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, a cărei canonizare a fost aprobată spre cinstire la aceeași dată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 1 iulie 2025.

Așa cum o arată indubitabil faptele și o ilustrează convingător mărturiile diverse, opera de domnitor, mărturisirea sa de credință prin jertfa supremă, împreună cu cele ale sfetnicului Ianache și ale celor patru fii, precum și moaștele sale au devenit pentru toată lumea, și mai ales pentru credincioși, repere de întâlnire, de gândire și de acțiune în istorie, devotament și jertfă, precum și mărturii de îndreptare și de bunăvoință divină.

Credincios, gospodar și iubitor de țară

În a sa Istoria românilor, profesorul academician Constantin C. Giurescu a realizat una din caracterizările cele mai exacte și mai expresive ale domniei, operei, destinului și personalității lui Constantin Brâncoveanu. În prezentarea introductivă a capitolului aferent acesta e zugrăvit sintetic și atât de sugestiv: „Gospodar, credincios, iubitor de artă și de cultură, Constantin Brâncoveanu e una din figurile cele mai de seamă ale trecutului nostru. El simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc”. Într-adevăr, voievodul martir a avut una din domniile cele mai lungi din istoria Munteniei, numai Basarab Întemeietorul și Mircea cel Bătrân au stăpânit mai mult timp țara. A domnit în perioada prefanariotă, marcată de incertitudini și mari tensiuni, deopotrivă, în viața internă a țării și conjunctura marilor imperii vecine, în căutare de a-și intensifica dominația și influența. A fost, prin excelență, o domnie în serviciul și spre împlinirea dorințelor Țării. Înainte de toate, Constantin Brâncoveanu a acceptat domnia, și-a desfășurat misiunea aferentă și și-a încheiat-o sub semnul aceluiași imperativ, pecetluit spre eternitate prin jertfa creștină a mărturisirii divine, ceea ce avea să-l conducă la sfințenie. Într-adevăr, a fost chemat de țară a fi domnitor spre a se evita dezordinea și prăbușirea ei și a acceptat decizia finală străină de a părăsi tronul, cu speranța că e tot spre binefacere românească, indiferent de situația sa personală. În 1688, chemat în fruntea Țării Românești a cedat, după mari insistențe, așa cum consemnează Cronica Țării, la rugămintea imperativă a boierilor: „Ne rugăm a nu lăsa în țară să intre alți oameni, sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fiii!”

Douăzeci și cinci de ani mai târziu, la 16 aprilie (stil nou) 1714, mazilit, umilit și retras în odaia sa în așteptarea plecării pe calea surghiunului ultim, își încheia cu aceeași demnitate misia voievodală în serviciul neamului. Ne descrie Del Chiaro vizita noului domn, proaspăt căftănit, Ștefan Cantacuzino: „În timp ce stătea în picioare, Brâncoveanu, care ședea, având cuca pe cap, îi răspunse cu obișnuita politețe că e mai bine că domnia i-a fost încredințată lui, decât unui străin”.

Așadar, o viață sub semnul sacrificiului personal, spre binele țării și sub pecetea mărturisirii creștine. S-a supus întotdeauna și necondiționat imperativului binelui și neatârnării țării. Consemnarea cronicarului turc Mehmed Rasid, invocată de N. Iorga în a sa Istorie a românilor, potrivit căreia Brâncoveanu și-a găsit pieirea din această lume întrucât „adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca să i se arate dorința de a domni în chip absolut independent”, exprimă, poate, cel mai elocvent pretextul (politic) și fațeta istorică a personalității sale, care au premers gestului jertfelnic din 15 august 1714 și au deschis calea manifestării sfințeniei și a exemplului de a sta ca reper major în istorie până astăzi.

Același distins istoric C.C. Giurescu îl considera a fi fost „un mare credincios” și remarca, în acest sens, faptul că cronica îl arăta ca pe un domn „creștin și pravoslavnic, cu dragoste și cu râvnă creștinească și fierbinte”. Acest sentiment l-a călăuzit întreaga sa viață și i-a fost „sprijinul cel mai tare în ceasul crâncen al morții”.

Și toate le făcea cu dreaptă cumpănire și grijă nemăsurată, ținând seama de realitățile și interesele românești, așa încât să nu prejudicieze posibilitățile viitorului. Asemenea trăsături au fost cultivate cu consecvență în spiritul tradiției imperiale bizantine, în căutarea și exprimarea specificului românesc.

Modelul brâncovenesc de afirmare geopolitică a țării

Afirmarea geopolitică a ţării conform intereselor proprii și în raport cu circumstanțele vremii și cu echilibrele conjuncturilor externe rămâne unul dintre reperele definitorii ale moștenirii sale politico-diplomatice. El a fost perceput ca atare în istorie și valorificat de generațiile care au urmat în croirea destinului lor.

La 15 august 1914, așadar, în ziua în care se împlineau două veacuri de la martirizarea domnului, a celor patru fii ai săi și a sfetnicului Ianache, și la momentul istoric când se descoperea, prin analiza însemnelor candelei, și era pus astfel în lumina cunoașterii generale, mormântul voievodal de la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din București, Nicolae Iorga susținea o conferință despre Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, evidențiind ceea ce poate fi considerată, nu doar retrospectiv, minunea păstrării autonomiei și integrității Țării Românești în condițiile geopolitice ale timpului și valoarea de prototip de soft power românesc, având ca piloni definitorii neatârnarea politică (relativă) prin jocul echilibrelor regionale, propășirea internă și afirmarea creației spirituale a activității și a operei generale ale voievodului martir. Confruntat cu acțiunile și planurile expansioniste ale Imperiului German și ale celui Rus pe seama unui Imperiu Otoman intrat în defensivă, dar încă suficient de puternic pentru a stăpâni cu o mână de fier Peninsula Balcanică și Țările Române, Brâncoveanu, scrie Iorga la finalul acestei conferințe, „a știut să servească pe turci de nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării sale; a știut să înlăture stăpânirea necondiționată a creștinilor, austrieci, poloni, ruși asupra pământului românesc; a știut să lege pe muntenii săi prin legături culturale și politice cu Moldova; a știut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ”. Faptul că o acțiune politică de o asemenea anvergură trebuia să se sprijine pe o bază metapolitică, de natură să confere acestei acțiuni legitimitate în virtutea unei anumite tradiții istorice asumate și continuate, era de asemenea limpede pentru Nicolae Iorga. Brâncoveanu, scrie mai departe marele istoric, „în același timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului..., prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, Patriarhi, Mitropoliți, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate locurile sfinte, el a știut, față de regiunile siriene, arabe, caucaziene supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații bizantini de odinioară, ca urmaș legitim al cărora era privit. Domn autonom în țara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cezarilor constantinopolitani, al lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situația lui Constantin-Vodă Brâncoveanu”.

Coborâtor pe linie maternă din familia imperială a Cantacuzinilor și martirizat în urma intrigilor și uneltirilor altor Cantacuzini, Constantin Brâncoveanu nu și-a asumat în mod deschis un proiect de restaurație politică a Imperiului Roman de Răsărit, urmărind eliberarea popoarelor balcanice și a Constantinopolului de sub stăpânirea Semilunii, așa cum o făcuse la vremea sa Mihai Viteazul și cum o plănuise mizând pe sprijinul imperial german Șerban Cantacuzino, predecesorul său în scaunul Țării Românești. Nu mai puțin însă, revendicarea demnității imperiale pe care Brâncoveanu o realizase într-un mod deopotrivă deschis asumat prin ctitoriile sale de zid și de cultură ale Ortodoxiei și, nu în ultimul rând, prin sprijinirea românilor ortodocși din Transilvania supusă tocmai atunci acțiunii Vienei de convertire la catolicism, era de natură să-l situeze într-o concurență metapolitică directă cu toate cele trei mari imperii vecine, fiecare dintre acestea revendicând pentru sine continuarea tradiției imperiale a Romei. Incomparabilă cu aceste imperii pe planul raporturilor de forță politică, Țara Românească se măsura de la egal la egal cu ele pe planul legitimității imperiale și tocmai conștiința puternică a acestei legitimități metapolitice explică tenacitatea acțiunii politice brâncovenești pe durata a mai bine de un sfert de secol.

Nu întâmplător Nicolae Iorga publicase drama în cinci acte „Constantin Brâncoveanu” și ținuse conferința respectivă în anul bicentenar 1914, în contextul Primului Război Mondial abia declanșat la începutul lunii august, ci viza, în mod evident, desprinderea din politica și metapolitica marelui domn a unor învățăminte în ceea ce privește linia de acțiune ce urma a fi adoptată de România pe parcursul conflagrației. Chiar dacă ar fi numeroși aceia cărora le-ar putea părea deplasat să vedem în intrarea României în război doi ani mai târziu exact pe 15 august - ziua intrării Brâncovenilor în veșnicie - un semn minunat care prevestea suferințele atroce îndurate de români în retragerea din iarna anilor 1916/17, eroismul de la Mărășești urmat de înfrângerea stipulată prin armistițiul de la Focșani și pacea de la Buftea, și întorsătura de destin care a permis după aprige lupte diplomatice înscrierea României printre învingătorii din Primul Război Mondial și consacrarea prin tratatele de la Paris a unirii politice a românilor într-un singur stat, lectura istorică a evenimentelor în lumina Duhului evidențiază cu prisosință dimensiunea martirică a drumului României spre unitatea națională pregătită de cea culturală și susținută de cea spirituală ca unitate a românilor întru Ortodoxia biruitoare. Ca atare, credem că nu este deloc o exagerare să vedem în Marea Unire din 1918 reflectarea pe pământ a cununii martirice dobândite în cer de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu ca „domn românesc” și totodată o mărturie a felului în care dreptatea istorică ajunge în cele din urmă să fie înfăptuită pe căile ascunse ale manifestării voii lui Dumnezeu în lume.

„Orice domnie face pe cei răi să cârtească. Nici una nu-i în stare să-mpace pe cei buni, iar domnul cârmuiește cu Dumnezeu în față”. Astfel sintetiza Nicolae Iorga - prin gura personajului întruchipat de cronicarul Radu Greceanu - în actul secund al dramei „Constantin Brâncoveanu” dedicat trădării postelnicului Toma, politica și metapolitica unui om de stat creștin, fără iluzii în ce privește sprijinul care îi poate veni din partea celor care îl înconjoară, dar - spre deosebire de Principele lui Machiavelli - cu permanentă nădejde în asistența proniatoare a lui Dumnezeu.

Insistând asupra paralelei dintre modelul domnului român devenit martir al Ortodoxiei biruitoare și cel al principelui pragmatic devenit, începând de la Machiavelli, modelul prin excelență al acțiunii politice încununate de succes, vom remarca nu numai faptul că lui Constantin Basarab Brâncoveanu i-a lipsit determinarea nu doar de a-i pedepsi fără cruțare pe uneltitorii și trădătorii dovediți, ci și aceea de a-i elimina inclusiv pe potențialii săi rivali, dar mai ales situarea sa pe linia deschisă de celălalt domn Basarab trecut în sinaxarele Bisericii, cel care, contemporan cu Machiavelli, a deschis prin Învățăturile către fiul său Teodosie „o altă cale decât aceea croită omului occidental de aventura pe care s-a angajat pe timpul și sub auspiciile machiavellismului”, anume tocmai „credința în puterea adevărului și a dreptății într-o lume care decreta superioritatea răului asupra binelui în câmpul vieții reale, lăsând valorile credinței creștine doar ca mască ipocrită recomandată și de Machiavelli, în această calitate, cu strășnicie”. Această cale, pe care am dori să o știm intrată definitiv în istoria culturii române și universale ca o veritabilă alternativă la modelele europene secularizate de stăpânire politică al căror eșec plenar a devenit astăzi mai evident ca oricând, este cea pe care o putem numi sfințenia Domniei românești, inaugurată de Sfântul Neagoe Basarab și împlinită de Sfântul Constantin Brâncoveanu. Aceasta ne pare singura în stare să ghideze astăzi acțiunea politică a României într-un context global marcat de transformări epocale, dar caracterizat, ca și în 1517, 1714, 1914 ori în zilele mai apropiate de confruntarea pe viață și pe moarte între trei centre de putere imperială covârșind cu mult România sub aspectul forței politice.

Ca și în acele momente, greutatea sarcinii care apasă pe umerii celor care se vor găsi în scaunul domnilor români pare a covârși la rândul ei cu mult puterile omenești și ale unei acțiuni politice caracterizate numai prin realism politic, realism care nu i-a lipsit însă nici lui Neagoe Basarab, nici lui Constantin Brâncoveanu. După fericita expresie a lui Nicolae Iorga, și Brâncoveanu „urmărea un singur gând: păstrarea țării sale întreagă prin toate greutățile unei epoci extraordinare”, reușind însă numai grație întemeierii metapolitice pe linia deschisă de Neagoe - la capătul unei vieți pământești încheiate prin cununa martiriului - să realizeze ceea ce astăzi istoricilor nu le poate apărea decât ca o veritabilă minune. La rândul ei, această minune poate fi înțeleasă în Duh - chiar dacă nu explicată pozitivist - în perspectiva teoriei așa-numitelor „fenomene asincrone”, adică acele evoluții istorice care arată că „există ceva în lume mult mai puternic decât cei mai puternici oameni ai lumii, decât voința lor și decât instituțiile lor”, în lumina acestei înțelegeri devenind limpede că „jertfa primită de Constantin Brâncoveanu și de cei patru prunci ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, dimpreună cu sfetnicul Ianache, reprezintă evenimentul cel mai însemnat din toată curgerea celor 700 de ani de la întemeierea domniilor române, cu mult mai semnificativ și mai plin de consecințe decât orice alt eveniment al istoriei românilor, indiferent care ar fi acela”. Și, în sfârșit, istoria însăși, prin gura cronicarilor vremii, consacră și reflectarea caracterului minunat al jertfei înseși asupra uneltitorilor și trădătorilor, chemați astfel și ei să dea mărturie despre toate acestea: „Dumnezeu, cel ce nu Se înșală niciodată, au început a trimite și minuni în lume pentru ca să cunoască toți că nu sunt Șăităneștii (Cantacuzinii, n.n.) și cu ai lor dumnezei, ci este Dumnezeu acel mare și puternic care face singur minuni”.

Mare iubitor și sprijinitor al culturii

Dintre voievozii Țării Românești, „nici unul n-a prețuit și sprijinit cultura ca Brâncoveanu”, constata și consemna același mare istoric C.C. Giurescu. El a continuat mișcarea culturală începută de Șerban Cantacuzino, a amplificat-o și a extins-o la întregul spațiu românesc și într-un anumit fel la nivelul celui ortodox oriental. Într-adevăr, în vremea și cu sprijinul domniei sale se tipăreau zeci de titluri de cărți, deopotrivă bisericești și laice, nu numai pentru nevoile noastre, dar și pentru lumea greacă și orientală. Așa se face, de pildă, că la 1701 funcționau simultan trei tipografii: la București, la Snagov și la Buzău. Domnul e înconjurat și se sfătuiește cu cărturari clerici și mireni; i se dedică numeroase lucrări, numărul școlilor sporește, o vie și rodnică activitate culturală se înfiripă, se afirmă unele accente de originalitate și se încearcă să se construiască în mod durabil. Maturitatea și fertilitatea vieții spirituale sunt ilustrate și de personalitățile ce o întrețin și cultivă; este vorba, printre alții, de stolnicul Constantin Cantacuzino (umanist de anvergură europeană), mitropolitul Antim Ivireanul (devenit Sfânt Ierarh Martir), episcopul Mitrofan al Buzăului, cronicarii Radu Popescu și Radu Greceanu. Școala superioară, precursoare a universității de mai târziu, înființată de Șerban Cantacuzino, își continuă și diversifică cursurile, dobândind, de la 1 septembrie 1707, un statut precis. Pe lângă aceasta funcționau și altele mai modeste, dar valoroase prin lucrarea lor dăinuitoare: la „Sfântul Gheorghe”-Vechi era o școală de slovenie, unde se pregăteau logofeții care redactau și scriau hrisoavele în limba slavă și le traduceau pe cele vechi, înfățișate în divan, la judecăți. O astfel de lucrare se desfășura și la Mănăstirea Colțea (începând din 1708) unde, în plus, se preda și un curs de muzică bisericească.

Ca domn credincios și cu grijă pentru eternitate, el ridică, reface și înzestrează pe întreg cuprinsul țării și în afara hotarelor ei numeroase lăcașuri dumnezeiești; încă de când era simplu boier înalță două biserici pe proprietățile sale, una la Potlogi (isprăvită la 1683) și o alta la Mogoșoaia (terminată la 1688). Scurt timp după urcarea pe scaunul domnesc (1690) încep lucrările Mănăstirii Hurezi, cea mai de seamă ctitorie a sa („grijită de tot” la 1697). Au urmat alte lăcașuri de „izbăvire și de pomenire”: Mănăstirea Mamul (1696), cea de la Brâncoveni (1699), iar în București sunt ridicate trei mănăstiri reprezentative: „Sfântul Gheorghe”-Nou (1707), „Sfântul Ioan”-Grecesc (vestită prin vindecările minunate „de grele boale”, 1707) și Sfântul Sava.

În afara hotarelor țării, credința și hărnicia domnului au ridicat biserici noi în Făgăraș, la Ocna Sibiului (1701), la Ismail (1698) și la Galata (1698). În afară de lăcașurile zidite în întregime, mai sunt altele destule la care s-au făcut îmbunătățiri, adaosuri sau prefaceri.

Dintre toate aceste ctitorii, așezământul de la „Sfântul Gheorghe”-Nou avea să fie sortit a fi spre veșnicie locul „unde odihnesc oasele fericitului Domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod”, luminat pentru eternitate de preafrumoasa candelă de argint, făcută de „Doamna Măriei Sale, Maria”. Începută de bunicul Doamnei Maria, Antonie Vodă și rămasă neisprăvită, ridicată poate la îndemnul acesteia, în orice caz transformată într-un ansamblu mănăstiresc, de reședință a înalților ierarhi ai Ortodoxiei veniți la București, sfințită la 1707 de către patriarhul Ierusalimului și de o serie întreagă de ierarhi răsăriteni, ea va deveni un remarcabil centru de spiritualitate creștină și cultură națională.

Simțul gospodăresc

Grație acestei însușiri, ca domnitor a reușit să chivernisească țara cu pricepere și dăruire timp de un sfert de veac, marcând astfel una din perioadele cele mai rodnice, de spor material, după cum a însemnat și una de înflorire artistică, de lux și rafinament. Așa se face că, încă din 1689, se încep reparațiile și adaosurile la Curtea Domnească din București; una din bisericile ansamblului este consolidată și înfrumusețată; se construiește apoi, spre a se mări palatul, o casă cu stâlpi de piatră; în 1707, se aranjează grădinile care se întindeau pe o distanță de 800 de metri, până la malurile Dâmboviței. Apoi, a acordat o atenție deosebită refacerii și reamenajării Curții Domnești din Târgoviște; se repară turnul de observație Chindia și se reconstruiește Biserica Domnească, precum și corpul de gardă al Seimenilor și zidul înconjurător. Nu sunt uitate nici curțile lui Mihai Vodă de la Caracal, pe care le repară și le mărește, spre a-i servi ca adăpost la opririle lui în aceste locuri. Desigur, caracteristice pentru felul de a construi și a ornamenta al vremii, mai ales prin proporțiile, frumusețile și eleganța lor, sunt palatele pe care Brâncoveanu le edifică pe moșiile sale boierești, de la Potlogi și de la Mogoșoaia, precum și cel alăturat reședinței domnești de la Curtea Veche; așezăminte semnificative se ridică și la Doicești, la Brâncoveni, la Sâmbăta de Sus; conace, mai modeste, dar purtând pecetea grijii atente au fost zidite în multe alte părți.

Testamentul prin care domnul își împarte în 1708 averea între copii ne arată că deținea la acea dată 55 de sate întregi (unele având curți de piatră, mori și vii), apoi 56 de moșii sau părți de sate și o seamă de văi, afară de casele din București (5 rânduri) și din Târgoviște. Peste hotare el avea proprietăți la Brașov, la Poiana Mărului și la Recea în Ardeal, la Arbănași (în Bulgaria de azi) și la San Stefano pe tărâmul Mării Marmara. Dintre lucrările publice cronica amintește refacerea heleșteului cel mare din Ilfov, care se stricase pe vremea lui Radu Leon (1664-1669), aducerea apei la Târgoviște și la Focșani (aici de la o distanță de două ceasuri) sau punerea din nou în exploatare a ocnei de la Teișani (Prahova). Și toate aceste înfăptuiri au fost pornite cu dragoste și aplecare din credința că țara e casa domnului și acesta o are în grijă și răspunde de ea.

„Gospodar, credincios, iubitor de artă și de cultură”, Constantin Brâncoveanu a fost și rămâne una din figurile cele mai de seamă ale trecutului nostru. El simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar sfârșitul lui tragic, suportat cu tărie de suflet adevărat creștinească, adaugă chipului său o aureolă de martir și de icoană de sfânt român.

Înscrierea în rândul sfinților și a Doamnei Maria Brâncoveanu, soția Sfântului Voievod Martir, cu cinstire tot în data de 16 august, întregește panteonul sfintei familii devenite simbol de credință și model de lucrare pentru Biserică și Neam.

Prin opera sa voievodală și de trăire spirituală, desăvârșită prin jertfa supremă întru credința creștină, el ne-a arătat și lăsat drept moștenire în istorie o cale românească de dăinuire și afirmare creatoare, specifică. Cunoașterea deplină, spre desprinderea tainicilor ei semnificații pentru continuare și desăvârșire, rămâne o datorie perenă a fiecărei generații de români și o chezășie a drumului drept în curgerea necontenită a timpului. Cultul „sfinților suverani” cunoaște, în cazul de față, o ilustrare reușită, care merită a fi propovăduit și urmat spre o împlinire cât mai deplină.