Deşi mutată la cer, prin rugăciunea ei neîncetată este una cu noi

Praznicul Adormirii Maicii Domnului reliefează răsturnarea de perspectivă ce face din moarte o poartă spre viața în deplină libertate a duhului, cu Dumnezeu și în El: „La Adormirea Maicii Domnului, Lumina care se revarsă provine tocmai din Ziua de taină și fără de sfârșit. Contemplând această moarte și stând înaintea acestui sicriu înțelegem că moartea a pierit, că însuși faptul morții unei persoane a devenit acum un fapt de viață, intrarea într-o viață mai largă, unde împărățește Viața. Ea, care s-a dăruit pe sine complet lui Hristos, pe care L-a iubit până la capăt, e întâmpinată de El la aceste porți luminoase ale morții și deodată moartea este transformată într-o întâlnire plină de bucurie - viața este biruitoare, bucuria și dragostea domnesc peste toate”.

Preasfânta Fecioară Maria ascultă nu doar de Cuvântul lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, ci și rugăciunile noastre, mijlocind pentru noi înaintea lui Dumnezeu. În această lucrare de mijlocire, vedem înțelepciunea ei „ascunsă adânc înlăuntrul liniștii (isihiei) tainice a inimii” și, în același timp, „întinsă în afară, umbrind întreaga creație. Nu este doar primitoare, receptivă, ci și activă, dăruitoare și transformatoare, căci în tot universul nimic nu are o putere atât de mare ca rugăciunea ei de mijlocire”. După cinstita sa adormire, deși mutată la cer cu sufletul și cu trupul, „ea continuă să fie una cu noi prin rugăciunea ei neîncetată”. Ea este numită atât „Bucuria ­tuturor celor întristați”, care „aduce bucurie tuturor celor împovărați și înlăcrimați lăuntric”, cât și „Maica Domnului a bucuriei neașteptate”. Prin mijlocirile ei, „învățăm să auzim Cuvântul lui Dumnezeu și să-l păstrăm în inima noastră așa cum ea a făcut-o, să înaintăm în adâncimile lăuntrice, așteptând coborârea Duhului Sfânt cu o trezie receptivă. Ea ne învață să ascultăm. Și după ce am făcut-o, poate să ne dea, de asemenea, harul și puterea de a acționa”.

În iconografie, Fecioara Maria apare ca Bucuria a toată lumea și Maica Domnului a bucuriei neaș­teptate. Cu toate acestea, „bu­curia este împletită cu sufe­rința”, căci i se spune că o sabie va trece prin sufletul ei (Luca 2, 35); înțelegem de aici că „orice act de oferire, dacă este cu adevărat unul de dăruire deplină, este sacrificial”. Prorocia lui Simeon se împlinește „atunci când Maria stă la picioarele Crucii, mâhnirea ei din acel moment ­fiind exprimată în mod mișcător în imnografia Bisericii din Vinerea Mare”. Viața Preacuratei ­Fecioare Maria „întruchipează într-o măsură împletirea de bucurie și suferință prezentă în expe­riența oricărei persoane uma­ne care-și trăiește viața din plin”. Mutarea Maicii Domnului cu trupul la cele veșnice, sărbătorită în praznicul Adormirii sale, are laitmotivul slavei Învierii. Și sub acest aspect este unică, însă în același timp model de urmat pentru noi toți. Dintr-o anume pri­vință, „preaslăvirea ei trupească este, desigur, unică”, întrucât, până la a doua Venire a lui Hristos, „ea singură, dintre toți membrii Bisericii, a trecut dincolo de moarte și Judecată și s-a sălăș­luit deja în slava Veacului viitor cu personalitatea ei integrală, trup și suflet”, anticipând „învierea eshatologică a trupului”. Însă ea continuă să fie și sub acest aspect modelul nostru, căci „învierea trupului ne așteap­tă pe toți, prin milostivirea lui Dum­nezeu, la Parusie”. Arătătoarea lui Hristos - Calea, Adevărul și Viața - și a căii noastre spre mântuire (desă­vârșire) întru iubirea Sfintei Treimi „locu­iește deja în slava vieții veșnice, de care nădăjduim să ne împăr­tășim la rândul nostru”.

„Prevestind Înălțarea Sa, Mântuitorul le-a zis ucenicilor la Cina cea de Taină: «Mă duc să vă gătesc loc» (Ioan 14, 2)”. Urmând lui Hristos, mutată cu trupul la ceruri, Maica Domnului merge să ne gătească loc, ne arată și ne călău­zește spre ținta noastră dumnezeiască. Cugetând la exemplul ei, recunoaștem „potențialitățile minunate ale personalității noastre create”, dând mulțumire și slavă lui Dumnezeu.

Maica Domnului, candela nestinsă a isihiei dumnezeiești

Născând în chip minunat pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, de la Duhul Sfânt, spune Sfântul Grigorie Palama, Prea­sfânta Fecioară Maria se face primitoare în sine a plinătății dumnezeirii, zămislind, prin aceasta, o înrudire dumnezeiască între oameni și Dumnezeu. Fără ea, creația nu se putea împărtăși de taina filiației dumnezeiești, căci, „stând între Dumnezeu și neamul omenesc, pe Dumnezeu L-a făcut Fiu al Omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu”.

Maica Domnului este hotarul (methorion) unirii celor văzute cu cele nevăzute și al celor create cu cele necreate, podoabă a ­tuturor lumilor. Lumina creată de Dumnezeu sau bunătatea origi­nară a firii în care odihnea Dumnezeu constituie o preînchipuire a Preacuratei. Ea avea să fie „un vas al alegerii nu ca acel chivot plin de umbre și prefigurări, ci ca unul plin de însuși adevărul și realitatea acestora”.

Arătând că în ea se împletesc desăvârșit dragostea și smerenia, slava și chenoza lui Hristos, Sfântul Grigorie o vede pe Maica Domnului ca pe o candelă nestinsă a isihiei dumnezeiești, căci, „practicând în chip suprafiresc isihia de copilă foarte mică, Ea singură dintre toți a purtat în pântece, fără să știe de bărbat, pe Cuvântul Dumnezeu-om”.

Rugăciunile către Preacurata exprimă credința în măsura dumnezeiască a vieții Celei alipite de Hristos, străluminată de Sfântul Duh și încununată de Tatăl ceresc. Căci Cea mai cuprinzătoare decât cerurile odih­nește în sine iubirea dumnezeiască, în modul unei tainice re­ciprocități: „Nu numai că s-a făcut Ea după asemănarea lui Dum­nezeu, dar L-a făcut și pe Dumnezeu după asemănarea omului, nu doar convingându-L, dar și purtându-L în pântec fără sămânță și născându-L în chip nespus, fiind modelată prin har de Dumnezeu - drept care a fost numită de Arhanghel plină de har - și modelându-L pe Dumnezeu în firea omenească - drept care i s-a binevestit: Bucură-te!” (Lc. 1, 28).

Un singur suflet mai sfânt decât o lume întreagă

Lucru minunat este că voința Preacuratei Fecioare a înclinat atât de mult spre a urma voii lui Dumnezeu, încât a străpuns zidul despărțitor al păcatului, care încă nu fusese abolit de Hristos (prin moartea și Învierea Sa). În acest sens, zice Sfântul Nicolae Cabasila, „deși natura era potrivnică și deși zidul despărțitor rămânea, alegerea ei a fost atât de puternică, încât s-a unit cu Dumnezeu, iar zidul care separa lumea întreagă de El n-a rezistat înflăcărării unui singur suflet. Ce lucru e mai uimitor decât acesta?”.

Sfântul Nicolae Cabasila remarcă valoarea universală a vieții Sfintei Fecioare, iubirea ei de Dumnezeu ce revarsă dincolo de sine taina unei frumuseți libere de cele contrare. Căci Maica Domnului este singura făptură de pe pământ care, în toată viața sa personală, a ieșit în mod desăvâr­șit din logica antagonistă a păcatului, ce ne ține ca într-o robie.

După ce Dumnezeu S-a desco­perit pe Sine înainte de Întrupare și omul s-a arătat curat și întreg în Fecioara Maria, aștep­ta­rea plinirii vremii avea să se sfârșească odată cu unirea lor într-un singur Ipostas, Dumnezeu-Omul. Purtându-L în sine, Maica Domnului a purtat în sine tainic întreaga umanitate, dăruindu-ni-L tuturor pe Mântu­itorul Iisus Hristos, Lumina cea adevărată.