Încotro, copilărie?

Dacă ar fi copilăria un personaj cu care să pot purta o conver­sație, i-aș pune întrebări, dar, pentru că nu pot, lansez o provocare adulţilor, aceea de a analiza puterea lui „nu”, un cuvânt pe care eu cred că ar trebui să-l folosim cu mare grijă. Spunem „nu” de multe ori pe zi, adesea argumentat, dar când vine din partea unui copil, care îţi spune „nu vreau”, argumentând că „mi-a spus mami că dacă nu vreau să fac ceva la școală să nu fac”, parcă mă blochez. Mintea mea s-a dus la gândul că mama aceasta va avea pe viitor de luptat mult cu acest argument al fetiţei ei, care i s-ar putea întoarce. Bine ar fi să greșesc, dar ce presupune libertatea alegerii în cazul unui copil de 6 ani?

Să înțelegem că și acasă copilul face ceva doar dacă vrea? Să nu îi spunem „nu” ca să nu crească afectat de interdicții? Trist este că sunt tot mai mulți copii de vârsta clasei pregătitoare care spun, la fel de natural cum respiră, „nu vreau să colorez/ să lucrez fișa”… În anii trecuți, nu se punea problema ca vreunul să refuze categoric o activitate școlară, poate doar dacă nu se simțea bine.

Ca dascăl, folosesc toate metodele să atrag copiii către ora de religie. Particip permanent la cursuri de perfecționare, îi scot pe elevi în curtea școlii atunci când vremea ne permite, desenăm și cântăm la oră, citim, scriem, povestim, ne întrecem… Când le pare rău că s-a terminat ora, îmi dau seama că am reușit să includ activități antrenante, care să le capteze atenția, am reuşit să le transmit ceea ce trebuie.

La fel de trist este şi atunci când copiii care nu participă la ora de religie mă privesc încruntați și nu pot să nu mă întreb ce le-or fi spus părinții de mă privesc de parcă le-am stricat copilăria?! Știu că ar trebui să nu mă las afectată, nu am greșit cu nimic, nu-i judec pe acești părinți, dar nici nepăsătoare nu pot fi. Un copilaș care te pri­vește ca pe un dușman te cam dezar­mează, dar frustrarea mea este anulată de îmbrățișările celor­lalți, care se bucură că mă văd pe holul școlii sau pe stradă și vin fuguța să mă îmbrățișeze.

Părinți moderni, copii moderni

Sunt multe alegerile pe care un părinte le face pentru copilul său și, câteodată, nu tocmai inspirate. În prezent, societatea a învățat prea repede să conteste munca ce nu dă rezultate imediate. Părinţii nu mai au răbdarea de a aștepta un timp mai îndelungat, de a analiza sau discuta, pur și simplu, cu profesorul. Sunt părinți care nu i-au învățat pe copii noțiuni elementare în primii ani de viață, dar vor ca la școală aceştia să obţină repede performanțe. Și cadrele didactice urmăresc rezultate foarte bune, performanțe, dar mai întâi trebuie să ne cunoaștem foarte bine: copiii pe dascăli, dascălii pe copii și pe părinți, copiii între ei. Şi asta pentru că cei 25 de copilași dintr-o clasă provin din 25 de familii diferite.

Unii pot avea o familie normală, fericită sau realizată cât de cât, alții se pot confrunta cu diverse nemulțumiri și neajunsuri. Atunci, pentru un act educaţional reușit, cadrele didactice caută să descopere ce au copiii în comun - potenţial, cunoștințe, sentimente -, ca să se poată adresa tuturor pe înțelesul lor. Unii pot avea nevoie de explicații suplimentare, timp în care alții s-ar putea plictisi. Colectivul trebuie omogenizat, organizat ca o familie, în cadrul căreia se respectă reguli, se atribuie responsabilități, se ajunge la un țel comun, acela să ne placă la școală. Dacă ne place, atunci toate se vor face cu spor și se vor vedea rezultatele.

Ce putem face cu „nu vreau”

Dragi părinți de copii mici, e foarte bine să știe copilul să spună „nu”, să facă ce îi place, dar numai dumneavoastră știți cât și dacă îi sunt de folos cele ce îi plac. El nu știe, e prea mic. Dar, dacă e prea mic, îl lăsăm să facă numai ce vrea el și ce are chef? Dacă vrea să mănânce numai ciocolată, îi dăm pentru că este dulce și îi place? Nu! Atunci, stabiliți cu ei ce este potrivit vârstei lor să facă și argu­mentați interdicția pe înțelesul lor! Păstrați legătura iubirii părin­tești și dacă spuneți „nu” copiilor când este nevoie, ca în Decalog: „Să nu minți!”, „Să nu furi!”..., fiți categorici! Nu uitați, mai ales, că sunteți primele modele de viață pentru ei, de aceea la școală povestesc cu drag ce a făcut mama sau unde l-a plimbat tata. Pentru copiii mai mari aduc două argumente biblice foarte dragi mie, în privința ascultării de părinți: Rugăciunea Domnească prin „Facă-se voia Ta” şi Rugăciunea din Grădina Ghetsimani prin „… dar nu precum voiesc eu, ci precum Tu voiești”.

Îi întreb pe elevi dacă putea Mântuitorul să refuze Jertfa pe Cruce și discut cu ei ce ar fi însemnat acest lucru, care ar fi fost consecințele. Este o încântare să văd cum cei mai mulți sunt foarte raționali și impresionați de ascultarea Domnului Hristos față de Tatăl ceresc.

De la catedra profesorului

Copilăria pe care o trăiește generația actuală este adesea o goană după senzații tari, servite de-a gata mai mult decât experimentate lent pentru a învăța din ele. E greu să mai convingi un copil de 12 ani să citească o carte dacă părinții l-au liniștit cu telefonul de când avea 2-3 anișori. „Decât să citesc, prefer să văd imagini ce se derulează”, mi-a spus un elev. De aceea, de multe ori am inclus la ora de Religie vizionarea unor scurte filmulețe, animate sau nu, pentru a alunga monotonia pentru unii copii. Dacă într-o oră nu apelam la această metodă, mă întrebau de ce. Le explicam că ne folosește mai mult lectura individuală, suntem mai implicați așa, gândim mai mult, e o provocare a minții să înțelegem ce citim.

Copiilor le place cuvântul „provocare”, chiar dacă asta înseamnă că e ceva mai solicitant. Am succes la elevii mai mici, dar de pe la 13-14 ani parcă vor să își conserve energia pentru jocurile lor: „Doamna, putem să discutăm, fără să mai scriem?” E scrisul de mână o povară, e demodat? Pentru cei care abia descoperă taina scrisului de mână este o încântare, dar pentru cei mai mari, care scriu aproape la toate materiile câteva pagini zilnic, e de înțeles. Aleg atunci să le cer să noteze doar o concluzie (pe care o scriu și eu la tablă, căci am avut dascăli care mi-au insuflat plăcerea scrisului de mână!), o învățătură sau un verset biblic reprezentativ pentru tema dezbătută. Și, recunosc, uneori accentuez ideea că scrisul de mână stimulează anumite zone ale creierului și are beneficii cognitive, inclusiv îmbunătățirea memoriei, atenției și coordonării creierului. Cercetările arată că scrisul de mână activează rețele neuronale mai extinse decât scrisul la tastatură, ceea ce poate contribui la o mai bună procesare a informației și la reținerea acesteia.

Dacă li s-ar spune mai des copiilor, poate ar înțelege că nu vrem să-i pedepsim la școală, mai ales când primesc teme pentru acasă. De asemenea, ar trebui să li se spună și că primele examene din viața lor se dau în scris, iar antrenamentul pentru acestea nu se face câteva zile înainte, ci, ca la sportivii de performanță, zilnic, timp îndelungat!