Creatoarea de sunete

Evelyn Glennie s-a născut în Methlick, Aberdeenshire, Scoția. Nu aude de la 8 ani. A fost primul muzician care și-a ales o carieră solo în percuție, este doctor onorific a 29 de universități, a înregistrat 46 de discuri, a primit 17 prestigioase premii, a apărut în 10 filme, compune muzică de film și de teatru. În 2007, guvernul britanic a anunțat o infuzie de 332 de milioane de lire sterline pentru educația muzicală, în urma lobby-ului condus de Glennie, Sir James Galway, Julian Lloyd Webber și Michael Kamen. În același an, a primit titlul Dame Commander of the Most Excellent Order of the British Empire. Și, peste toate, este o persoană absolut încântătoare.

Prima dată în România?

Da!

Ce știați despre România înainte de a ajunge aici?

E o țară pe care voiam demult să o vizitez, dar, din diverse motive, nu s-a întâmplat până acum, așa încât sunt foarte emoționată, chiar dacă e o vizită scurtă. Dar știu foarte bine că este o țară cu o moștenire bogată nu doar în muzica clasică, ci și în cea tradițională. Din păcate, nu am încă instrumente de percuție românești, deci asta e ceva ce vreau să explorez cu timpul.

Care sunt impresiile dvs. despre Festivalul „Enescu“?

Festivalul are o incredibilă moștenire și este indiscutabil unul dintre cele mai mari din lume. Atât de mulți muzicieni vorbesc despre el și despre cât de important este să participi. Un festival nu înseamnă doar ce se întâmplă pe scenă, ci și modul în care e organizat, iar în privința asta suntem teribil de impresionați și recunoscători echipei de oameni care au muncit atât de mult, în spatele scenei, ca să facă să se întâmple acest festival. Cred că de multe ori cei pe care nu-i vedem pe scenă sunt adevăratele vedete! Suntem foarte recunoscători întregii echipe de organizatori, inclusiv pentru cum au comunicat și au colaborat cu noi, făcând ca lucrurile să fie foarte plăcute.

Ce fel de copilărie ați avut?

Una minunată! Am crescut într-o fermă din nord-estul Scoției, la nord de Aberdeen, și a fost o copilărie de-a dreptul idilică: aveam spațiu, aveam natura, aveam o mulțime de libertate, era atunci o lume foarte diferită! Copiii puteau să iasă din casă și să intre când vor, părinții nu trebuiau să-și facă griji pentru ei... Era minunat! În plus, în vremea aceea, copiii din clasele primare și cei din gimnaziu primeau o foarte bună pregătire muzicală. În primul rând, în ceea ce privește muzica scoțiană tradițională, cântând „după ureche”, dar și învățând să citească partiturile și prezentându-li-se instrumentele și apoi, firește, având ocazia să participe la mici festivaluri locale ori să cânte în alte școli sau în comunitate.

Erau enorm de multe oportunități pentru orice tânăr ca să se exprime muzical și eu sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Din păcate, asta se întâmplă azi mult mai puțin în școlile noastre și cred că e cazul în întreaga lume, ceea ce are un impact asupra consistenței educației muzicale. Așa încât mă consider norocoasă că am crescut când am crescut!

„Nimeni nu mi-a pus alegerea la îndoială”

Cum ajunge o persoană cu probleme de auz să devină muzician?

Familia m-a susținut foarte mult, la fel prietenii și profesorii. Școala primară era una foarte mică, cu 37 de elevi în total și doar doi profesori. Dar în fiecare an se făcea un test de auz, venea un audiolog și era testată întreaga școală. Așa mi s-a identificat pierderea auzului destul de devreme, la 8 ani. Era foarte important pentru legătura dintre școală și părinți și pentru asigurarea sprijinului necesar. Din fericire, când am ajuns în gimnaziu, la 12 ani, într-o școală mult mai mare, care avea cam 1.400 de elevi, funcționa un sistem foarte bine pus la punct. Exista un profesor itinerant pentru surzi care vizita școala în fiecare săptămână, eram doi copii în situația asta, eu și un băiat, și profesorul se asigura că suntem în rând cu ceilalți, că ne putem face temele și așa mai departe.

Iar școala considera că fiecare copil are o poveste de spus. Indiferent de situația fiecăruia, toți țineam de toate departamentele școlii: dacă ai probleme de vedere, ții și de departamentul de arte, dacă ai probleme cu auzul, ții și de cel de muzică, dacă ești într-un scaun cu rotile, ții și de cel de sport. Deci totul era posibil, și anume într-un mod natural, în opoziție cu segregarea sau cu excluderea de la anumite materii. Ceea ce a avut un mare impact pentru mine ca să-mi urmez cariera muzicală. De ce nu? Nimeni nu mi-a pus alegerea la îndoială, ci doar dacă nu cumva sunt prea tânără pentru audiții la insti­tuțiile muzicale. Asta nu avea nici o legătură cu auzul meu.

Ce rol a jucat, în dezvoltarea ca muzician, muzica scoțiană?

A jucat un rol în posibilitatea de a învăța nu ascultând radioul sau înregistrări, ci cântând față-n față cu alți muzicieni și să-i vezi pe ei cântând și vorbind și improvizând. Asta a contat foarte mult în dezvoltarea mea pentru că, de­sigur, ca solistă percuționistă, am avut de-a face cu piese diferite ale unor compozitori și încerci să descifrezi partitura când e încă un manuscris ud, deci e mult de citit, dar pentru mine sunt foarte importante și improvizația, și experimentarea fără partitură, iar muzica scoțiană a jucat un rol important în echilibrul dintre aceste două abordări.

Ați început cu pianul și clarinetul. Cum ați trecut și ați rămas la percuție?

Cu pianul am început la 8 ani și am continuat, e un instrument important pentru mine. Studiind percuția la Academia Regală, am studiat și pianul, la pian mi-am învățat partiturile, deseori compun la pian, deci a rămas un ins­trument important în viața mea. La clarinet, în schimb, am cântat doar un an, la vârsta de 10 ani, când căutam hotărâtă un instrument cu care să dublez pianul. Am descoperit percuția la 12 ani, văzând orchestra școlii cântând la o reuniune de întâmpinare a elevilor care intrau în ciclul doi. M-am uitat pe rând la toată orchestra și ochii mi s-au oprit pe percuție, care m-a atras imediat. Evident, nu erau acolo prea multe instrumente, dar păreau multe pentru mine, la 12 ani! Și am vrut să fac asta, să învăț timpanul și toba mică și celelalte.

Din fericire, școala avea un foarte bun profesor itinerant de percuție, care venea de la fanfara armatei. Așa că am avut un traseu foarte bun pentru a deveni o muziciană completă, nu doar o percuționistă, pentru că el își trata toți elevii în primul rând drept creatori, apoi muzicieni și abia la urmă percuționiști. Asta a avut un mare impact asupra mea și acum, dacă mă întreabă cineva ce sunt, de obicei spun că sunt creatoare de sunete și omul se miră: „Ce-i aia?”, și atunci zic: „Bine, muziciană. Aha! Și la ce cânți? Cânt la percuție” (râde).

„Este uimitor cum ne putem conecta cu alții”

Ați spus odată că ascultatul înseamnă toleranță și liderii ar trebui să asculte mai mult. Nu fac asta?

(râde din nou) Cred că e ceva ce toți am putea să cultivăm. Să practicăm toți arta de a asculta. Trăim timpuri complicate, dar întotdeauna au fost de negociat mari provocări. Toți trebuie să ne asumăm răspunderea de a-i asculta pe ceilalți.

Un festival muzical cum este „Enescu” reu­șește să creeze punți de ascultare și ne oferă posibilitatea să construim legături cu oameni pe care înainte nu-i cunoșteam, să cântăm în locuri noi, să luăm contact cu o cultură diferită de a noastră în moduri subtile și dacă suntem deschiși la asta înseamnă că știm să ascultăm.

Conduceți cursuri de ascultare motiva­țio­nală. Ce învață cursanții dvs.?

Călătoresc în diferite locuri din lume și țin cursuri dacă mi se cere, plus consultații online, care sunt foarte interesante, pentru că se adresează unei mari mulțimi de oameni foarte diferiți. Nu doar percuționiști. Sunt, de pildă, și oameni din sistemul serviciilor de sănătate care vor să folosească muzica în relațiile cu pacienții, apoi instrumentiști, compozitori care vor să știe cât mai bine cum să scrie pentru percuție, specialiști în terapie prin muzică, oameni care au nevoie de sfaturi ca să progreseze în carieră, foarte mulți oameni, foarte diferiți, inclusiv ca vârstă.

Navigăm toți prin carierele noastre, dar și prin spațiul online. Iată, facem acest interviu pe internet și avem subtitrare, ca eu să văd ce spuneți, ceea ce n-ar fi fost posibil acum 10-20 de ani. Este uimitor cum ne putem conecta cu alții. Cât privește cursurile, acolo e vorba în primul rând despre percuționiști, dar sunt deschise și către publicul larg, căci e foarte bine ca iubitorii de muzică să cunoască mecanica prin care e folosit un instrument și participanții pun deseori întrebări și exprimă păreri interesante. Suntem muzicieni și ne bucurăm să avem un public și să-i cunoaștem gândurile.

Spuneți-ne câteva cuvinte despre fundația de caritate Sound World (Lumea sunetelor).

Particip și ajut atunci când pot. Prima dată am făcut-o în timpul pandemiei, când muzicienii erau practic captivi în casele lor și atunci organizația a căutat forme prin care să ia legătura unii cu alții și să cânte împreună! Așa că au rugat câțiva compozitori să scrie piese scurte pe care muzicienii din sud-vestul Angliei, zonă pe care e concentrată organizația, să o poată cânta. Am scris și eu atunci o mică piesă pentru vibrafon și pian, doi muzicieni au învățat-o în casele lor și apoi au înregistrat-o împreună. Ulterior, fundația și-a extins activitatea prin podcasturi, la care am participat și eu, discutând cum putem ajuta muzicienii. Este o organizație care reușește să ajungă în miezul lucrurilor importante pentru muzicieni.

„Trebuie să-ți lași egoul la ușă”

Cum a fost să conduceți 1.000 de toboșari la deschiderea JO din 2012 de la Londra?

Vă dați seama că a fost o experiență extraordinară! În lunile premergătoare a fost un privilegiu să te afli în spațiul în care Donnie Boyle (regizorul ceremoniilor - n.r.) a avut viziunea de ansamblu a ceea ce era în mintea lui! Și să ai discuții cu Underworld (trupa care a creat părți importante din coloana sonoră a evenimentului - n.r.) ca să decidem ce fel de tobe vor fi folosite, pe ce tip de muzică și de ritm. Toate acele discuții au fost memorabile și au culminat, desigur, cu acel grup uriaș, majoritatea voluntari care nu puseseră niciodată mâna pe o pereche de bețe de tobă! Ei au fost conduși, pe subgrupuri, de muzicieni profesioniști și stu­denți în anii terminali. A fost un mod minunat de a vedea puterea muzicii, dar și puterea legăturilor și a lucrului în echipă. A fost un eveniment minunat din care am făcut parte! Cu siguranță n-o să-l uit vreodată!

Aţi colaborat cu Björk, Steve Hackett, Bela Fleck, Bobby McFerrin, Mark Knopfler... Există granițe între genurile muzicale?

E o întrebare foarte interesantă. Eu cred că apar granițe doar dacă există dinainte în mințile muzicienilor. Într-o colaborare, explorezi un fel de spațiu al nimănui, un teritoriu în care nu știm unde va „ateriza” fiecare. Colaborarea e întotdeauna bună dacă vii către ea cu mintea deschisă. Și trebuie să aibă fiecare încredere în ceilalți ca să iasă ceva de calitate. Trebuie să fii pregătit și pentru cazul în care nu merge, dar nu există colaborare degeaba, căci întotdeauna e o experiență de învățare. Dar dacă vrei s-o faci trebuie să-ți lași egoul la ușă.

Apropo de colaborare: vorbiți-ne, vă rog, despre experiența dvs. cinematografică. Cum colaborați cu restul echipei? Și mer­geți la premiere?

Colaborarea variază destul de mult. Când am scris muzica la „Altamira”, alături de Mark Knopfler, totul a fost făcut într-un frumos studio din Londra, unde am dus un camion de instrumente și pe urmă am petrecut acolo câteva zile lucrând împreună, deci a fost o experiență față-n față, și anume una incredibilă. Recent, am compus muzica pentru un serial în 6 episoade pentru ITV, intitulat „Codul tăcerii”. Co-compozitorul, Dan Jones, a venit la Evelyn Glennie Collection, din Huntingdon, unde am o mulțime de instrumente (peste 3.800 - n.r.), și am înregistrat parțial aici și parțial în studioul meu de acasă. Pe urmă, o mare parte din material a fost dus la studioul lui Dan, la vreo 160 de kilometri, și a urmat o colaborare online. Deci depinde de la caz la caz.

Dan și cu mine tocmai am terminat muzica pentru alt film, despre viața și opera artistei vizuale americane Judith Scott, o femeie extraordinară care a murit în 2005, și cea mai mare parte a muncii noastre a fost făcută de la distanță. Caracteristica specială a majorității muzicii mele de film este că eu cânt cu adevărat la percuție, nu sunt sunete sintetizate, sunt sunete reale produse de o persoană reală.

Aveți experiență și în teatru. E mai ușor sau mai greu ca în cinematografie?

E un tip de compoziție complet diferit! Când am scris parte din muzica la spectacolul „Trolius și Cresida”, de Shakespeare, jucată pentru The Royal Shakespeare Company, a trebuit să fiu la teatru pentru o lungă perioadă, săptămâni de-a rândul, ceea ce este foarte neobișnuit pentru mine, dar a fost formidabil să lucrez cu actorii, să le aflu ideile, să asist la repetiții, să colaborez cu regizorul și toți ceilalți oameni creativi. Și pe urmă ai o mulțime de reprezentații ale producției teatrale; în cinematografie, ai scris muzica, s-a lansat filmul, gata, și, ca să răspund unei întrebări anterioare, nu, nu merg de obicei la premiere, am fost doar la primul episod din „Codul tăcerii”. Deci nu știu dacă e mai greu sau mai ușor, dar e foarte diferit.