„Firul de aur care leagă veacurile”

Broderia bizantină păstrată în colecțiile românești nu este doar rezultatul unui meșteșug de excepție, ci și o mărturie tăcută a unei continuități culturale și spirituale. În fir metalic, pe mătase scumpă, artiști anonimi, uneori poate chiar prințese, au scris cu acul istoria credinței. Am stat de vorbă cu Emanuela Cernea, șefa secției de Artă Veche Românească a Muzeului Național de Artă al României, despre influențele bizantine în arta broderiei din Țările Române și Moldova, despre atelierele de curte, motivele decorative sacre și, mai ales, despre memoria celor care au cusut în tăcere o istorie încă puțin cunoscută. Într-un cadru aparent oficial, înconjurată de un patrimoniu de broderie copleșitor, cum nici o altă țară europeană nu posedă, m-am lăsat purtată de istoricul de artă Emanuela Cernea, printr-o lume aproape uitată, în care materia se împletește cu veșnicia.

Aș dori, înainte de toate, să-mi spuneți care sunt începuturile broderiei bizantine pe teritoriul românesc și care au fost cele mai importante ateliere, școli, de-a lungul timpului. Știm că sunt câteva care au fost marcante pentru broderia românească.

Întrebarea este una foarte grea. Povestea atelierelor de broderie este dificil de documentat, deşi broderia trebuie să fi fost cunoscută şi practicată încă din vremuri îndepărtate, măcar din nevoia de a crea haine, iar broderia cu fir de aur, pe măsură ce hainele au devenit un simbol al statutului social. Specialiştii spun că broderia a devenit o artă privilegiată în Bizanţ, în momentul în care, odată cu venirea cruciaţilor, imperiul pierde monopolul asupra ţesăturilor de lux, ale căror secrete sunt preluate acum de atelierele occidentale.

Broderia cu fir de aur umple golul de imagine, dar mai ales economic, creat de acest transfer artistic către vest. Relaţia dintre cultura română şi broderia bizantină este una firească şi este ilustrată la început de produsele importate sau de daruri diplomatice venite dinspre capitala imperială, iar de la un anumit moment încolo de produse proprii, inspirate de modelele bizantine. La noi, cele mai numeroase obiecte brodate în tehnica bizantină sunt piese liturgice şi, cel mai adesea, se consideră că acestea au fost brodate în mănăstirile în care au fost găsite, deşi acest lucru nu poate fi argumentat prin documente sau mărturii istorice elocvente.

Tradiţia asociază, însă, acest domeniu artistic cu figurile soţiilor de voievozi din Ţara Româ­nească şi Moldova, deşi nici în această privinţă documentele istorice nu sunt mai grăitoare. De altfel, în ţări cu arhive bine garnisite sau cu o memorie culturală mai consistentă este acceptat faptul că, în trecut, brodatul era ocupaţia de bază a femeilor nobile, fiind considerat chiar o condiţie a nobleţei. Spre deosebire de situaţia din Ţările Române, atelierele balcanice sau greceşti sunt mult mai bine documentate şi multe dintre producţiile acestor ateliere poartă semnăturile unor femei şi, mult mai rar, ale unor bărbaţi. Unele dintre aceste broderii autentificate de artistele care le-au creat au ajuns şi în colecţiile româneşti. Un exemplu celebru este epitaful de la Mănăstirea Secu, din 1608, brodat de Filotheia din Constantinopol, iar un altul, mult mai vechi, ne trimite la Mănăstirea Putna, unde se păstrează epitaful brodat în jurul anului 1400 de regina Eufimia şi împă­răteasa Eupraxia, din Serbia.

Este dificil de stabilit, deci, ce este autohton și ce a fost adus din afară?

Exact, cu atât mai mult cu cât modelele culturale şi artistice bizantine au fost replicate într-o arie geografică largă şi au avut ecouri pentru o foarte lungă perioadă de timp şi astfel, în foarte multe situaţii, este riscant să aplici etichete acestor producţii artistice, cu excepţia celor foarte puţine care poartă astfel de mărci de atelier sau chiar semnături ale artiştilor care le-au creat.

În ceea ce priveşte piesele de la noi este mai precaut să le numim „broderii din colecțiile românești” și nu „din ateliere românești”. De altfel, chiar expoziția de broderii pe care am organizat-o în 2019 la Muzeul Luvru s-a intitulat „Broderii de tradiție bizantină din România”, fără a încerca să asumăm ca fiind românească originea tuturor pieselor prezentate în expoziție, deşi unele dintre ele se disting stilistic prin anumite detalii iconografice de producţiile altor zone artistice şi pot fi atribuite unor ateliere moldo­veneşti sau munteneşti.

Atribuirea atelierelor, acolo unde nu există inscripţii sau documente care să ateste acest lucru, este un demers care se bazează pe interpretarea unor informaţii accesibile într-un anumit moment, care ar putea ulterior să fie susţinute sau infirmate de specialişti, în măsura în care se descoperă documente sau informaţii noi. Pe de altă parte, simpla existenţă a atâtor broderii de tradiţie bizantină în colecţiile româneşti, indiferent dacă au fost importate sau realizate aici, atestă un anumit statut cultural şi economic al celor care investeau în acest tip de artă.

Epitaful de la Cozia, cel mai vechi din România

Care este cea mai veche piesă de broderie găsită pe teritoriul României?

Cel mai vechi fragment datează din secolele XI-XII și a fost descoperit prin anii ’60 ai secolului trecut în timpul săpăturilor arheologice de la Dinogetia, din Dobrogea. Fragmentul este foarte mic, dar atestă vechimea circulaţiei unor astfel de obiecte de lux pe teritoriul românesc, într-o perioadă în care această artă se bucura de un mare succes în cadrul Imperiului Bizantin.

Mai este vreo piesă care marchează începuturile clare ale unei școli de broderie?

E din nou dificil de spus, având în vedere numărul foarte mic al pieselor păstrate din primele secole ale existenţei celor două principate. În Moldova, putem vorbi însă despre o tradiție locală, care se manifestă încă din secolul al XV-lea. Epitaful comandat de egumenul Siluan de la Neamț, în anul 1437, se consideră a fi realizat în Moldova, după modelul unui alt epitaf, astăzi pierdut, comandat de mitropolitul Macarie, cel mai probabil, unui atelier din Constantinopol, şi finalizat în 1428. E de presupus că un atelier local cu asemenea performanţe tehnice şi artistice precum cele evidenţiate de epitaful de la Neamţ ar fi putut fi sursa multor broderii de aceeaşi calitate.

Din păcate, însă, astăzi nu sunt cunoscute multe alte broderii moldoveneşti din prima jumătate a secolului al XV-lea şi este foarte greu să defineşti începuturile şcolii locale de broderie în lipsa altor documente sau piese concludente. Spre sfârşitul secolului XV însă se profilează destul de clar o şcoală locală sub patronajul familiei voievodului Ştefan cel Mare, iar trăsăturile stilistice ale acestei şcoli, cu rădăcini evidente în epoca lui Alexandru cel Bun pot fi urmărite cu uşurinţă în piesele brodate pe parcursul următoarelor două secole, atestând existenţa cel puţin a unui atelier local moldovenesc de broderie cu trăsături distincte față de cele din Bizanț sau Balcani.

Dar în Țara Românească?

Aici lucrurile sunt mai puţin evidente. Aici avem, totuși, epitaful de la Cozia, din 1395, cel mai vechi epitaf datat păstrat în România şi un model pentru atelierele de broderie în Ţara Românească. El se remarcă pe de o parte din punct de vedere iconografic, fiind primul epitaf cunoscut care introduce în cadrul compoziţiei personajele istorice prezente la înmormântarea Domnului. O altă inovaţie înregistrată de epitaful de la Cozia este inscripția brodată pe margini şi care redă o rugăciune inedită până atunci ce înlocuiește Imnul Heruvic în Liturghia din Sâmbăta Mare, fiind cel mai vechi epitaf cunoscut în lume care atestă asocierea acestei rugăciuni cu ritualurile liturgice din Săptămâna Mare.

Originea piesei poate fi chiar Constantinopolul sau vreun atelier din Serbia, de unde se presupune că a fost adus de Mircea cel Bătrân. Pentru o bună perioadă de timp, putem afirma că broderiile din Țara Românească au fost mai degrabă importuri din spațiul sud-dunărean sau opere ale atelierelor administrate de femeile nobile din Serbia, căsătorite în refugiul lor valah cu voievozii sau boierii locului. Cu timpul, însă, se observă şi aici coagularea unei şcoli de broderie locală cu o expresivitate unică în ansamblul artei post-bizantine.

Unde funcționau aceste școli, în mănăstiri?

Nu se poate documenta locul exact unde funcționau aceste ateliere. Faptul că inscripțiile de danie folosesc adesea verbul slavon sătvori - „am făcut”, atunci când se referă la faptul că un anumit personaj istoric, de regulă voievodul, a dăruit o broderie într-o anumită mănăstire -, a fost interpretat ca o indicație a locului unde a fost realizată broderia, deşi acest „am făcut” ar putea indica şi faptul că însuşi voievodul ar fi brodat acea lucrare, ceea ce este, în fapt, inacceptabil.

Interpretările mult mai nuanțate din vremurile recente consideră că acest verb se poate traduce corect prin „am făcut să se facă”, cu alte cuvinte „am comandat”. Putem considera, totuși, că la Putna ar fi funcționat un atelier de broderie, cel puțin în epoca ștefaniană, dat fiind numărul mare, calitatea deosebită și unitatea stilistică a broderiilor păstrate acolo. Dar, în acest caz, ca şi în alte situaţii în care ne referim la mănăstiri voievodale, trebuie să ne amintim şi că, la adăpostul zidurile lor fortificate, aceste mănăstiri adăposteau şi un palat sau o reşedinţă dom­neas­că. Reţinând acest detaliu semnificativ, care atestă posibilitatea itinerării curţii domneşti, putem înţelege unitatea stilistică şi continuitatea multiseculară a unor ateliere locale de broderie, în care ar fi putut activa în egală măsură clerici sau curteni din suitele doamnelor sau boieroaicelor care locuiau, chiar și tranzitoriu, în aceste palate.

Meșteșug de lux sub apanajul curților boierești

Se spune că domnițele brodau personal aceste piese, este adevărat?

Există astfel de legende, într-adevăr. „Broderiile Doamnei Tudosca” sau cele ale „Doamnei Despina” sunt deseori evocate în mărturii de epocă, deși cred că acest tip de legendă ne transmite de fapt informația că existau ateliere de broderie la curte și abia apoi că soția voievodului sau fiicele sale ar fi brodat în mod nemijlocit. Aș crede, mai degrabă, că ele coordonau atelierele: procurau materialele, alegeau modelele, stabileau prioritățile şi, poate, uneori mai și brodau.

Meșteșugul însă era unul complex și presupunea un număr mare de artizane, maestre și ucenice, pentru asigurarea continuității fără de care tehnica s-ar fi depreciat şi modelele sau practicile vechi ar fi fost uitate. Certitudinea că arta broderiei era monopolizată de femeile nobile, doamne sau boieroaice, ne este oferită abia târziu, de cronicile din epoca brâncovenească, care menționează că doamnele ofereau la ceremonii șervete brodate chiar de ele, uneori într-un spirit de autentică competiție artistică. Și, din fericire, avem destule exemple de broderii brâncovenești păstrate până astăzi, cele mai multe chiar în Galeria de Artă Veche Românească în care ne aflăm acum, încât ne putem imagina ce perfor­manțe artistice a atins acest meșteșug în epocă.

Era, așadar, un hobby pentru ele sau o meserie?

Nu putem compara secolul XXI cu secolul XV. Astăzi broderia poate fi considerată un hobby, dar atunci era o necesitate, un meșteșug esențial atât pentru comunitate, cât și pentru viața Bisericii. Oamenii aveau nevoie de haine, iar hainele nobililor sau ale familiei voievodale trebuiau să fie încărcate cu broderii bogate. În plus, broderia era un meșteșug de lux, pentru că materialele folosite - firul de argint sau argint aurit, perlele, pietrele prețioase și chiar mătasea - erau foarte scumpe. Metalul prețios şi mătasea, de exemplu, în Imperiul Bizantin şi apoi în cel Otoman, erau utilizate sub controlul atent al autorității imperiale.

Extrapolând, putem să ne imaginăm că și la noi, metalul prețios era apanajul curții și al marilor boieri. În anumite situații, chiar mănăstirile puteau avea acces la astfel de resurse, fiind ctitorii și, uneori, chiar reședințe voievodale. În acest sens putem înțelege cum, alături de ceilalți curteni sau dregători, doamnele și atelierele lor de broderie de la curte ar fi putut să funcționeze, chiar tranzitoriu, în cadrul anumitor mănăstiri care, așa cum se știe, păstrează încă un astfel de patrimoniu extraordinar de bogat.

Tehnică conservatoare și execuție de excepție

Care sunt caracteristicile broderiei bizantine în spațiul românesc? Ce motive decorative se remarcă în lucrările noastre?

Broderia bizantină și, prin extensie, cea românească erau profund conservatoare. Motivele decorative respectau canoane stricte: nodul lui Solomon, frunze de viță-de-vie, palmete, motive geometrice sau vegetale stilizate. Nu putem vorbi despre „motive românești” autentice, dar putem observa o anumită manieră de interpretare specifică a motivelor care au circulat în această largă arie culturală. Interesant este că cercetătorul francez Gabriel Millet, care s-a dedicat studiului broderiilor de tradiţie bizantină şi care a rezervat broderiilor din colecţiile româ­neşti un spaţiu privilegiat în cadrul lucrărilor sale, a desemnat ca fiind valah un anumit motiv brodat pe mânecuţele de la Govora.

Ce materiale se foloseau în aceste broderii, pe ce suporturi se lucra și cum era tehnica?

Se lucra cu fire metalice, de aur, argint sau argint aurit, de diferite calităţi şi cu dimensiuni sau forme diferite. Puteau fi firme lamelare sau de tip „sârmă” şi spre sfârşitul secolului XVII, spiralate, cunoscute sub denumirea de tirtir. Uneori aceste fire metalice se răsuceau în jurul unor fire de mătase colorată care introduceau anumite accente cromatice în câmpul broderiei. Firele metalice erau aplicate pe suprafaţa materialului textil care constituia suportul broderiei, de regulă o ţesătură din mătase colorată sau, mai târziu - aşa cum se poate vedea în broderiile de la Mănăstirea Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi, catifeaua.

Firele metalice rămâneau întotdeauna la suprafaţa acestui material textil, fiind fixate prin spate cu fire de mătase sau bumbac. Densitatea şi dispoziţia acestor puncte de prindere creau motivele care modelau suprafaţa acoperită cu fire metalice, conferind acel aspect atât de preţios şi strălucitor al broderiei de tip bizantin. De asemenea, cu ocazia restaurării anumitor broderii s-au observat, în spatele materialului suport, alte straturi textile, din materiale mai rezistente, de in sau bumbac, dar şi existenţa unor substanţe cu rol de liant şi de rigidizare a acestor straturi cu rol de suport al broderiilor cu fir metalic.

Ce ne lipsește astăzi în cercetarea broderiei ecleziastice? Ce ar trebui să știe cititorii?

Ne lipsește în primul rând o cercetare ri­gu­roasă, sistematică a broderiilor existente. Cer­cetătorii din Grecia, chiar şi cei din Serbia sau Bulgaria sunt mult mai avansaţi decât noi, interesul pentru patrimoniul lor bizantin şi postbizantin având o mult mai bună susţinere publică şi, dacă vreţi, guvernamentală, decât la noi. În România, cu câteva rarisime excepţii, suntem încă în faza de inventariere a colecţiilor. Există şi câteva încercări de colaborare cu investigatori chimişti sau fizicieni care urmăresc stabilirea unei metodologii de cercetare interdisciplinară ce ar putea completa informaţia istorică sau artistică cu informaţii relevante despre materialitatea acestor piese.